Iarna aceea (3)

Iarna la Turu, era feerică și cântată și caldă și geroasă și generoasă..

Am să vă port în mici plimbări de acolo, din lumea aceea, de atunci. Poate seamănă cu ce ați trăit și voi. Mă urmați??

Găteluri din bucătărie

Mirosea ades a bunătăți proaspat scoase din cuptor și nu numai. Miroseau, în plină iarnă, ba a fripturi în gamelă, făcute în sobă, ba a cozonacii descântați și unși cu ou și mult zahăr peste. Ba chiar a șoric prăjit de noi copiii, pe o țepușă, în gura sobei și a cârnați usturoiați, prăjiți, făcând furori olfactive, ades. Dar câte si mai câte nu se găteau, în iarnă, începând de la caltaboși și terminând cu banala ciorbă de os, acrită cu zeamă de varză. În iarnă tot gătitul era mai ”plin”, mai bogat, căci se taiau porcii. Oricine, oricât de sarac era, avea câteva kile (kilograme) de carne de porc.

Modernism, dar pân’ la un punct!

Eiii, apropo de cuptor, să știți că am prins în bucataria de iarnă, tronând pân’ la tavan soba veche cu plită. Zic ‘am prins’, pentru că acum nu mai este. De când eram eu copiliță – a dispărut pradă tăvălugului modernismului, na – a cazut soba cu plită, dar nimic altceva.

Apropo, am mai ”îmbrăcat” Sala, cu ceva mobilici înlocuite de la Casara (canapea și fotolii), dar nu și ”foile” care au rămas la locul lor pe pereți, ”că mbracă” bine, și bibeloaiele, majoritatea de ipsos, din bâlci. Acestea, le aruncam la gunoi, într-un elan al curățeniei, dar erau repuse pe pozitii de mamaia, dupa ce ne vedea ieșite pe poartă. Le regaseam la locul lor la urmatoarea vizită, cum altfel? Ne lasa impresia ca accepta schimbarile ce le făceam, dar era o aparență. Totuși s-a înnoit cu o sobă pe gaz – mamaia, alături de vechile cusături sau picturi de bâlci, gen poză. Azi și aceasta este dintr-o lume apusă. Trist!

Și am mai prins cum se spoiau acele sobe de pământ și cuptoarele – vatră și pereții, ‘nainte de a se vărui. Chiar și pe jos se spoia. Era un amestec de apă, paie, (nu bătaie, cum rima…) și pământ galben dintr-un mal (zâmbesc amintirii – mal – era un ”val” de pământ galben, din care toti luau să lipească crăpăturile nou apărute, un val reavan, proaspăt) și se adăuga și baligă de vacă, de la moară. Cum altfel??? Mamaia așa era, nu-i trebuia în bucataria de vară cimente… ar fii râs și curcile de ea.

Gândul fuge la moară…

Moara cu noroc??? Fără..

Moara, unde altădată erau cozi imense, unde ar fi trebuit să te scoli cu noaptea-n cap pentru a fi sigur că reușești să macini, în ziua cu pricina. Acum e o umbră. N-a mai ramas nimic din semeția ei. E o clădire cenușie, ce nu mai atrage cu nimic atenția, doar înălțimea s-a păstrat. Fațada morii, e discretă, vopseaua ștearsă si rugina prelinsă din geamlâcuri se lăfăie. Ici colo a căzut din tencuială, din colțuri. Curtea, ce altădată era plină de viață, de care, de căruțe, de animale diverse – de la vaci, la cai și de o lume pestriță, vocală, trepidantă – acum e pustie. Venea lume din ”șapte sate” aici. Se ziceaaaa…
Acum i-a luat fața morii, un dud gros, crescut șui, într-o parte, ce vrea să se întreacă n înălțime cu ea și un service ciupercă, cu o hală nouă, ce-i stă în coastă nefiresc. Moara vecină era sursa de baligă a mamaiei pentru spoieli și poate și a altora. Acum e o părere, o incertitudine. Te poți întreba: mai e sau nu mai e… Și nu-i ..

Brrr… Ce amintiri uitate! O lume rămasă-n urmă!

Revenind, deși eram mici, ne bucuram din plin de ziua de iarnă, de zăpadă, de locurile din jur. Iarna curtea era cenușie. Păsările, parcă cenușii și ele, stăteau numai în coșare cu ușa deschisă. Rar de mai auzeai vreun cotcodăcit. Nu se mai încumetau să iasă afar’. Stăteau printre lemnele tăiate, uscate, frumos așezate, numai bune de pus în sobă. Mai degrabă auzeai fr’un croncănit de ciori aciuiate și ele, zgribulite, pe lângă coșuri și(sau) streșini.

Drumul spre grădină, din curte, pentru noi copii, era o mirare continuă în orice anotimp. Orice, în jur, era puțin mai nou și putin mai altfel, decit în ziua precedentă. Dacă între timp ninsese sau se schimba ora, cădeau alte umbre, erau alte culori, alte urme. Prilej de joacă și imaginație… N-am dreptate??

Iarna

de Nicolae Labis

”Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.”

Înaintam în anotimp, în viața, mici cum ne găseam, dar ochii noștri hulpavi priveau totul cu drag și curaj, reținând tot ca mici poze-traite…

Sursa foto reprezentativa: Pexels.com

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar și a fotografiilor.

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol si avizarea mea in mail.