Iarna trecută (5)

O zi de iarnă curgea repede la Turu ca un fir de apa.

Dimineața se scotea cenușa din sobă, devreme, cât încă noi copii mai moțăiam în pat. Mamaia arunca iute pe noi macatu’ bun (cel pe care nici nu ne lasa să stăm, dară’mite să ne și jucăm) și ceva perne, ce le găsea la îndemână. Deschidea larg geamurile. Ea, totdeauna, avea niște ziceri sfătoase în care se crampona: ”dacă nu intră soarele pe geam intră doctorul pe ușă”, așa că fie el (soarele) și de iarnă, cu toți dinții lui, tot lăsa geamul larg deschis. Noi mijeam ochii, ne ascundeam de aerul rece în plapuma călduroasă și ne vedeam mai departe de somn.

Uneori ne trezeam de la vreo  bătaie în geam a străbunicii – ma’marea, ce era blândă și bună ca o zi de bo’gdaproste. Venea la noi si șase kilometrii, pe jos, că așa dimineața nu mergea încă autobuzul. Dacă nu găsea pe cineva să trimită ”vorba” ‘nainte că vine (să anunțe), se putea întâmpla s-o găseasca pe mamaia plecată pe undeva, în oraș, la piața, la vie, la pâine… la vecina. Ne găsea pe noi însă, adormite și închise în casă. Era așa mică ma’marea, că o băgam pe geam în casă, dar nu orice geam, un ochi minuscul. Cel mare, dublu, care avea o deschidere bună, noi nu-l puteam desface, eram mici și fără suficientă putere. Doar cel mic îl puteam urni și pe acolo intra în casă, biata.

Se mai întâmpla să fie plecată mamaia și noi sătule de somn, să ne trezim când voiam, să ne uitam pe pereți, să ne jucăm pe macatele cusute cu flori – muște, colorate, desenând peste desene, geometrii ce pe noi ne atrăgeau, ne uimeau. Și acum știu tabloul de deasupra patului. Era o sală de tron, plină de boieri cu caftane lungi și căciuli țuguiate, dar și cu turci cu salvari și fes, spahii cu săbii la brâu, stihii, ce-or fi fost … și un mândru domn. Ei dar ce Domn, cu cizme peste genunchi, cu fileturi la veston, frumos, cu mustață și bățos. Și ‘nchipuiți-vă povești țesute de mintea unor copii privind tabloul acesta. Cât am mângâiat Domnul și cât am zgâriat geamul de deasupra turcului șef, na, visați și voi. Și Nicopole când am crescut ‘ oțârișică, am aflat că e mai colea.. Eiii, dar începea o vânzoleală, când ne găseam singure în casă, de numa’ numa’.. Deveneam brusc căutători de comori. Ce are mamaia sus pe șifonier, locul ferit privirilor noastre?? Ce are în sertarele mesei aflasem.. Unde-i cheia de dincolo și noi copii puși pe scotoceală…

Alteori ne lua mamaia pe sus, ”hai mai dormiți mult!, doar nu vreți să faceți gălbinare”, ”sculați odat’!”. Niciodat’  nu era prea duioasă. Săream ca la armată.  

Iarna în curte..

Și ziua continua cu ceva lemne aduse din coșare, la îndemână, pentru a face spre seară focu’. Mamaia trebăluia prin curte, avea de dat la gaini apa caldă să poată oua și-n iarnă, de măturat nițel prispa de zăpadă, de aruncat o privire peste gard, de schimbat o vorbă bună cu vecina, de luat pâinea ”cea de toate zilele” de la tanti Tana, de vis-a vis. 

 

Iarna pe lângă sobă

Noi copii, în ziua de iarnă, ne lăfăiam pe lada de la sobă. Cât gătea mamaia în gamelă, la sobă, la aragaz sau mașina de gaz din bucătăria de iarnă, prividu-ne pe geamul ușii, noi ne jucam cuminți, niște îngerași nu altceva. Făcea asta dimineața. Eram sus pe ladă. Era lada de zestre a bunică‘mii. Frumos desenată, puțin sculptată, pusă lângă sobă și acoperită cu o scoarță și țoluri împachetate frumos sub, acoperite privirilor noastre. Din când în când ne mai arunca o privire – oglindită prin perdeluță, să vadă ce facem. Încă ne jucam în ziua lungă a iarnii. Si ne jucam și cu cărțile de școală, deh era vacanță, dar precis aveam vreo temă și mai ales  cu imaginația noastră, dar și cu foarfeca, păpușile, pâinea, covrigii, merele, tot ce ne cădea în mână, cumva pe ascuns .. Biblioteca noastră era după sobă, printre codrii de săpun de casă, puși la uscat, cărțile de lectură, copilăreasca, pe care le mai frunzărea și mamaia uneori, când catadixea să-și pună ochelarii de bâlci legați cu sfoară, caci le lipsea un braț. Alteori se folosea de ”biblioteca” noastră  ad-hoc și punea tigaia suficient de unturoasă, cât să lase urme sau alte crătiți, sau gateluri de-ale ei. Și câte lacrimi se stârneau din acest motiv… ce suferință!

La televizor stateam numai seara și atunci era eveniment. Mamaia a ținut ca la ochii din cap la televizor. Au fost printre primii din mahala ce l-au  avut. De aici mândria mamaiei, deși ea nu era foarte încântată să privesti ore n șir, ”că-ti pot pierii ochii”. Oricum programul ceaușist avea grijă de noi, sub toate formele (rămăseseră doua ore de program tv).

Deci rar si bine, că nu-o fii fierul plugului. Zâmbesc!

Cum se însera,”La culcuș găină, că ți-e gușulița plină”, asta dacă nu cumva era program de baie și se prelungea joaca.  

Încet încet se întuneca, se stingeau și toate luminile, zgomotele și Moș Ene ne da imediat târcoale. Vouă vi se întâmpla???

Sursa foto reprezentativa: Pexels;

Sursa foto: arhiva personala.

Puteti reciti:

Zile de iarna reanviate (4)

Iarna aceea (3)

Iarna de demult (2)

Zapezile de altădată (1)

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar și a fotografiilor.

Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa totală este interzisă fără acordul meu expres. “Copyright © 2019 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol si avizarea mea in mail.