Iarna ce fu’ (7)

 

Și paș paș eram cumințele, numa’ bune să ne pui in glastră, pân’ uitam și ne dam iar jocului și pocinoagelor.

Iarna, cand aveam un domeniu limitat de joacă, pocinoagele erau mai mari, cu daune mai consistente, vizibile mai repede. Ori mâzgăleam pereții, ori rupeam  cărțile, ori tăiam vre’un ciorap de plasă al bunica’mii sau un cordon de rochie, ce parea mic și neimportant in ochii noștri. Ori incercam să ne jucăm la sobă, cu jar, ori aruncam cu apa pe jos, afar’, să facem ghețuș.. Chelfaneala era pe măsură. Amintindu-mi, zâmbesc larg.

Parafrazând ”Nici o masă fara pește”, la noi se adapta ”nici o zi far’ o muștruluială ”.  Iarna se ‘ntuneca devreme, ne culcam cu găinile, nu  înainte să înțepăm două muște în petece de etamină sau să ne jucăm cu ceva gheme de tricotat șosete.  

Cum v-am mai povestit, aproape în fiecare iarnă toată familia primea o pereche de șosete  de lână, albe, țepoase, de purtat, manufacturate în iarna trecută. Cum se topeau zăpezile se adunau și ghemele în sertarele lor pân’ în iarna urmatoarelor șosete,  căciuli sau pulovare. Îmi amintesc că am purtat ca și un pitic, fesul cu moț pân’ la brâu, din lâna grena, ca și pulovărul, ce cred că l-a purtat si Nela. Am mai avut amândouă și niște rochii-perdele, de vară, lucrate-n iarnă. Erau de un roșu pal, vopsite în caldarea mare cu galus, în mijlocul curții. Rochițe de atunci, privite cu ochii minții de acum, îmi par niște frumuseți. Atunci nu puneam mare pret pe cârpe. Trebuia doar să avem în ce să ne îmbrăcăm, nu eram atinse de febra ”asta nu-mi place” sau ”asta nu-mi vine!”. Și de câte ori nu ne schimbam pe zi.? Nu știu din ce motiv, ori le  murdaream, ori era frig spre seară, ori ca să arătăm ce avem. Și dacă mamaia se lauda, că dacă pune albia, ”pâna-n seară spăl un regiment”, nu aveam stresul hainelor. Desi erau vremuri grele nu conștientizam noi prea multe. Noi aveam jocul în sânge și atât. 

Eiii la gerul bobotezii, trebuia să crape pietrele, totul să fie plin de  promoroacă, frigul îngheța apa în găleata din bucataria de iarnă, adica chiar în casă. Se ntampla și cișmeaua să înghețe, deși era lăsată să picure și era și îmbrăcată cu câlți și saci de polietilenă. Până spre primăvară nu se mai  dezgheța. Apă de băut lua mamaia de la o fântână_vecină. Și apa de la găini îngheța bocna în troc,  degeaba le-o punea în  cosare,  călduță, mamaia. De Bobotează, parcă mă văd plângând  de necaz, că se duc doar băieții la  iordanit. Încercam s-o conving pe  mamaia că vreau și eu, ea nu și nu.  Niciodat’ n-am fost prea convingătoare  sau insistentă.  Când mă lăsam prinsă în altceva, uitam și renunțam la dorința de-a fi băiat o zi. Dimineața mă trezeam și veneau  băieții cu iordanul. Ne stropeau  pe noi și casa, cu busuiocul plin de apă.  Veneau cu sănătatea  și  bogăția, toate acestea depinzind de apa aceea magică. Le aruncam câțiva mărunței în găletușa mică cu apă și gata grjile.

Iarna n vale

Era prilej de bucurie. Urma Sfântul Ioan. Unchiul Nonu’, de cum se trezea, punea difuzorul pickup’ului pe geamul din cămeruța de pe pivniță. Răsuna iar mahalaua. Așa am învățat eu pe de rost o grămadă de melodii populare. Dolanescu, alte Marii, …
Volens-nolens…

Sfârâia și carnea în tigaie, alături de cârnați și murături. Oricum noi copii ne plimbam între cele două case satelit.  Eram ”acasa” și colo și dincolo.   

De aici încolo, se duceau sărbătorile, asteptam câteva geruieli și apoi primavara se ițea. Timidă, nehotărâtă.. Noi o asteptam.

Foto reprezentativa: Pexels.com

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.

8 gânduri despre „Iarna ce fu’ (7)

Adăugă-le pe ale tale

  1. Îngeraş de copil ai fost! 😀 😀
    Eu, singură la părinţi, fără verişori, n-aveam cu cine să fac boroboaţe din astea şi-mi pare rău acum că n-am făcut.
    Pe tine nu te „muşcau” şosetele? 😀 Trebuia să fie făcute dintr-un fir din ăla mai moale, nu puteam purta din alea ţepoase, spuneau că mă muşcă. Dar ce bune mai erau!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ingeras, ingerasi… am o sora si o gramada de verisori apropiati ca varsta… 🙂 Sosetele erau zgariecioase, da’ ce conta! cine se uita la noi… Daca tineau de cald era suficient…

      Apreciază

  2. Grele vremuri, însa naturale, de o puritate alb-stralucitoare,înaltatoare, fara ifosele si pretentiile generatiei actuale, când totul este automatizat, informatizat, însa complet dezumanizant, parca toti oamenii ar fi teleghidati , nemaiavând timp nici de dat binete… pacat, mare pacat zic eu, ca se pierd pe zi ce trece valorile culturale, traditionale, si perceptiile rational-sentimentale, umanitatea devenind o masa de roboti facuti de un ordinator în miliarde de duplicate, copy paste…
    O noapte linistita binecuvântata, draga Ina!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Site web construit cu WordPress.com.

SUS ↑

GLOBETROTTER - blog de călătorii

impresii de calatorie și informatii utile din vacantele mele in strainatate

Maria in color splashes.🎨

Pictura este exprimarea mută a poeziei .

Radio 80

talk less, play more

imaginecontinua

Pretextul acestui blog este mica mea colecție de fotografii vechi. În timp s-a transformat în pasiune. O pasiune care ne trimite, pe noi, cei de azi, în lumea de altădată, prin intermediul unor fotografii de epocă.

pardauro blog

un om cu capul pe umeri

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

G.Dansul vietii

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

De-ale Irinei

Eu, aici, acum, altfel

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Monolog cu un străin

Iubesc, am curaj și mă tem...

La mine în suflet

Gânduri, trairi, opinii...Iubiri

Gălăgie'n Cap

Verzi și uscate

ღ♪ Odăița Mea Virtuală ღ♪

Lipsa de comunicare este mai profundă și mai nocivă decât orice altă lipsă. Prețuiți ceea ce aveți deja! Pornesc într-o nouă zi din viață…fie ca aceasta (și toate celelalte)să fie o zi bună Pentru Tine LUME!

Monalisa

Simte și trăiește!

ATITUDINE SLABĂ

Când uit ce sunt, devin ce aş putea fi.- Lao Tzu

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: