Iarna ce fu’ (7)

 

Și paș paș eram cumințele, numa’ bune să ne pui in glastră, pân’ uitam și ne dam iar jocului și pocinoagelor.

Iarna, cand aveam un domeniu limitat de joacă, pocinoagele erau mai mari, cu daune mai consistente, vizibile mai repede. Ori mâzgăleam pereții, ori rupeam  cărțile, ori tăiam vre’un ciorap de plasă al bunica’mii sau un cordon de rochie, ce parea mic și neimportant in ochii noștri. Ori incercam să ne jucăm la sobă, cu jar, ori aruncam cu apa pe jos, afar’, să facem ghețuș.. Chelfaneala era pe măsură. Amintindu-mi, zâmbesc larg.

Parafrazând ”Nici o masă fara pește”, la noi se adapta ”nici o zi far’ o muștruluială ”.  Iarna se ‘ntuneca devreme, ne culcam cu găinile, nu  înainte să înțepăm două muște în petece de etamină sau să ne jucăm cu ceva gheme de tricotat șosete.  

Cum v-am mai povestit, aproape în fiecare iarnă toată familia primea o pereche de șosete  de lână, albe, țepoase, de purtat, manufacturate în iarna trecută. Cum se topeau zăpezile se adunau și ghemele în sertarele lor pân’ în iarna urmatoarelor șosete,  căciuli sau pulovare. Îmi amintesc că am purtat ca și un pitic, fesul cu moț pân’ la brâu, din lâna grena, ca și pulovărul, ce cred că l-a purtat si Nela. Am mai avut amândouă și niște rochii-perdele, de vară, lucrate-n iarnă. Erau de un roșu pal, vopsite în caldarea mare cu galus, în mijlocul curții. Rochițe de atunci, privite cu ochii minții de acum, îmi par niște frumuseți. Atunci nu puneam mare pret pe cârpe. Trebuia doar să avem în ce să ne îmbrăcăm, nu eram atinse de febra ”asta nu-mi place” sau ”asta nu-mi vine!”. Și de câte ori nu ne schimbam pe zi.? Nu știu din ce motiv, ori le  murdaream, ori era frig spre seară, ori ca să arătăm ce avem. Și dacă mamaia se lauda, că dacă pune albia, ”pâna-n seară spăl un regiment”, nu aveam stresul hainelor. Desi erau vremuri grele nu conștientizam noi prea multe. Noi aveam jocul în sânge și atât. 

Eiii la gerul bobotezii, trebuia să crape pietrele, totul să fie plin de  promoroacă, frigul îngheța apa în găleata din bucataria de iarnă, adica chiar în casă. Se ntampla și cișmeaua să înghețe, deși era lăsată să picure și era și îmbrăcată cu câlți și saci de polietilenă. Până spre primăvară nu se mai  dezgheța. Apă de băut lua mamaia de la o fântână_vecină. Și apa de la găini îngheța bocna în troc,  degeaba le-o punea în  cosare,  călduță, mamaia. De Bobotează, parcă mă văd plângând  de necaz, că se duc doar băieții la  iordanit. Încercam s-o conving pe  mamaia că vreau și eu, ea nu și nu.  Niciodat’ n-am fost prea convingătoare  sau insistentă.  Când mă lăsam prinsă în altceva, uitam și renunțam la dorința de-a fi băiat o zi. Dimineața mă trezeam și veneau  băieții cu iordanul. Ne stropeau  pe noi și casa, cu busuiocul plin de apă.  Veneau cu sănătatea  și  bogăția, toate acestea depinzind de apa aceea magică. Le aruncam câțiva mărunței în găletușa mică cu apă și gata grjile.

Era prilej de bucurie. Urma Sfântul Ioan. Unchiul Nonu’, de cum se trezea, punea difuzorul pickup’ului pe geamul din cămeruța de pe pivniță. Răsuna iar mahalaua. Așa am învățat eu pe de rost o grămadă de melodii populare. Dolanescu, alte Marii, …
Volens-nolens…

Sfârâia și carnea în tigaie, alături de cârnați și murături. Oricum noi copii ne plimbam între cele două case satelit.  Eram ”acasa” și colo și dincolo.   

De aici încolo, se duceau sărbătorile, asteptam câteva geruieli și apoi primavara se ițea. Timidă, nehotărâtă.. Noi o asteptam.

Foto reprezentativa: Pexels.com

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.