Iarna ce fu’ (7)

 

Si pash pash eram cumintele, numa’ bune sa ne pui in glastra, pan’ uitam si ne dam iar jocului si pocinoagelor.

Iarna, cand aveam un domeniu limitat de joaca, pocinoagele erau mai mari, cu daune mai consistente, vizibile mai repede. Ori mazgaleam peretii, ori rupeam  cartile, ori taiam vre’un ciorap de plasa al bunica’mii sau un cordon de rochie, ce parea mic si neimportant in ochii nostri. Ori incercam sa ne jucam la soba, cu jar, ori aruncam cu apa pe jos sa facem ghetus.. Chelfaneala era pe masura. Amintindu-mi, zambesc larg.

Parafrazind ”Nici o masa fara peste”, la noi se adapta ”nici o zi far’ o mustruluiala”.  Iarna se ‘ntuneca devreme, ne culcam cu gainile, nu  inainte sa intepam doua muste in petece sau sa ne jucam cu ceva gheme de la tricotat sosete.  

Cum v-am mai povestit, aproape in fiecare iarna toata familia primea o pereche de sosete  de lana, albe, tepoase, de purtat, manufacturate in iarna trecuta. Cum se topeau zapezile se adunau si ghemele in sertarele lor pan’ iarna urmatoarelor sosete,  caciuli sau pulovare. Imi amintesc ca am purtat ca si un pitic, fesul cu mot pan’ la brau, din lana grena, ca si  pulovarul, ce cred ca l-a purtat si Nela. Am mai avut amandoua  si niste rochii-perdele, de vara, lucrate-n iarna. Erau de un rosu pal, vopsite in caldarea mare cu galus, in mijlocul curtii. Rochite de atunci, privite cu ochii mintii, de acum, imi par niste frumuseti. Atunci nu puneam mare pret pe carpe. Trebuia doar sa avem in ce sa ne imbracam, nu eram atinse de febra ”asta nu-mi place” sau ”asta nu-mi vine!”. Si de cate ori nu ne schimbam pe zi. Nu stiu din ce motiv, ori le  murdaream, ori era frig spre seara, ori ca sa aratam ce avem. Si daca mamaia se lauda, ca daca pune albia, ”pin’ se nseara spal un regiment”, nu aveam stresul hainelor. Desi erau vremuri grele nu constientizam noi prea multe. Noi aveam joc in sange  si atat. 

Eiii la gerul bobotezii, trebuia sa crape pietrele, totul sa fie plin de  promoroaca, frigul ingheta apa in galeata din bucataria de iarna, adica chiar in casa. Se ntampla si cismeaua sa inghete, desi era lasata sa picure. Pana spre primavara nu se mai  dezgheta. Apa de baut o lua mamaia de la o fantina_vecina, iar apa de la gaini ingheta bocna in troc,  degeaba le-o punea in  cosare,  calduta, mamaia.  Boboteaza, parca ma vad plangand  de necaz, ca se duc doar baietii la  iordanit. Incercam sa o conving pe  mamaia ca vreau si eu, ea nu si nu.  Niciodat’ n-am fost prea convingatoare  sau insistenta.  Cand ma lasam prinsa in altceva, uitam si renuntam la dorinta de-a fi  baiat o zi.  Dimineata ma trezeam si veneau  baietii cu iordanul. Ne stropeau  pe noi si casa, cu busuiocul plin  de apa.  Veneau cu sanatatea  si  bogatia, toate acestea depinzind de apa aceea magica. Le aruncam cativa maruntei in galetusa mica cu apa si gata grjile.

Iarna n vale

Era prilej de bucurie. Urma Sfantul Ioan. Unchiul Nonu’, de cum se trezea, punea difuzorul pickup’ului pe geamul din  cameruta de pe pivnita. Rasuna  mahalaua. Asa am invatat eu pe de rost o gramada de populare. Dolanescu, alte Marii, …
Volens-nolens…  Sfaraia si carnea in tigaie, alaturi de carnati si muraturi. Oricum noi copii ne plimbam intre cele doua case  satelit.  Eram ”acasa” si colo si dincolo.   

De aici, incolo, se duceau sarbatorile, asteptam cateva geruieli si apoi primavara. Timida, nehotarata, noi o asteptam.

Foto reprezentativa: Pexels.com

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.

8 gânduri despre „Iarna ce fu’ (7)

Adăugă-le pe ale tale

  1. Îngeraş de copil ai fost! 😀 😀
    Eu, singură la părinţi, fără verişori, n-aveam cu cine să fac boroboaţe din astea şi-mi pare rău acum că n-am făcut.
    Pe tine nu te „muşcau” şosetele? 😀 Trebuia să fie făcute dintr-un fir din ăla mai moale, nu puteam purta din alea ţepoase, spuneau că mă muşcă. Dar ce bune mai erau!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ingeras, ingerasi… am o sora si o gramada de verisori apropiati ca varsta… 🙂 Sosetele erau zgariecioase, da’ ce conta! cine se uita la noi… Daca tineau de cald era suficient…

      Apreciază

  2. Grele vremuri, însa naturale, de o puritate alb-stralucitoare,înaltatoare, fara ifosele si pretentiile generatiei actuale, când totul este automatizat, informatizat, însa complet dezumanizant, parca toti oamenii ar fi teleghidati , nemaiavând timp nici de dat binete… pacat, mare pacat zic eu, ca se pierd pe zi ce trece valorile culturale, traditionale, si perceptiile rational-sentimentale, umanitatea devenind o masa de roboti facuti de un ordinator în miliarde de duplicate, copy paste…
    O noapte linistita binecuvântata, draga Ina!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la blogul lui icre Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

WordPress.com.

SUS ↑

GLOBETROTTER - blog de călătorii

impresii de calatorie și informatii utile din vacantele mele in strainatate

Maria in color splashes.🎨

Pictura este exprimarea mută a poeziei .

Radio 80

talk less, play more

imaginecontinua

Pretextul acestui blog este mica mea colecție de fotografii vechi. În timp s-a transformat în pasiune. O pasiune care ne trimite, pe noi, cei de azi, în lumea de altădată, prin intermediul unor fotografii de epocă.

pardauro blog

un om cu capul pe umeri

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

genovevadans

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

De-ale Irinei

Eu, aici, acum, altfel

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Monolog cu un străin

Iubesc, am curaj și mă tem...

La mine în suflet

Gânduri, trairi, opinii...Iubiri

Gălăgie'n Cap

Verzi și uscate

ღ♪ Odăița Mea Virtuală ღ♪

Lipsa de comunicare este mai profundă și mai nocivă decât orice altă lipsă. Prețuiți ceea ce aveți deja! Pornesc într-o nouă zi din viață…fie ca aceasta (și toate celelalte)să fie o zi bună Pentru Tine LUME!

Monalisa

Simte și trăiește!

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: