De atunci

Cine         Marin Sorescu 

”Să cercetăm bine  
Cine se ascunde sub noi,  
Să fim foarte atenţi  
Pe cine numim  
Eu. 

Că nu mai poţi  
Avea încredere oarbă  
În nimeni,  
Să fim atenţi, mai ales,  
Pe cine numim  
Eu. 

Îndesaţi cu genunchiul  
Sub nişte măşti,  
Atât de convenţionale,  
Râsul, plânsul, iubirea,  
Ne căznim, stângaci,  
Să fim familiari cu noi. ” 

Etajerele erau pline de cutii: unele goale, metalice, ale fostelor vrem’i demult apuse. Multe erau ocupate cu ceaiurile uscate, puse la pastrare peste an. Ele, etajerele erau îmbrăcate cu mileuri serpuite, vălurite, brodate sau croșetate. Tot aici tronau pahare, cesti, ceșcuțe de pămînt, dar și bomboanele cumpărate, cu litra și ascunse prin vre’o cană. Primeai cu porția sau chiar erai premiat, recompensat cu o bomboană. Oh! bomboanele cu lapte ale copilariei mele. Și condimentele, tot pe etajera zăceau. Sub etajera, pe coltul dinspre ușa era periera, plină cu pieptanul și ațele de cusut, foarfecele și periile de par.

Etajera
Cutia cu mușețel

Fotele  de costum popular din lâna, țesute (nițel mai groase), cele scoase din uz, erau puse pe scaune, estetice sau pe jos, pe la praguri să nu se faca curent în casă.

Fota refolosită

Pitoresc, la Turu, când eram copil, era reparatul doagelor de la butoaie. Îmi sună și acum în cap, strigătul acela strident, puțin răgușit: ”butoaieeeeeee, reparăm butoaieeeee, punem doageeeee la butoaieee”. 

Era un nene meșter, nițel vetust, prăfuit, nițel altfel, ce se plimba, strigând prin mahala, cu o geantă ca de poștaș pe umărul împovărat. Când îl chemai în curte, să cântărească butoiul – operația ce o avea de făcut, ca un chirurg, prețuia din ochi, apoi dădea un verdict. Se tocmea la preț și dacă cădeau la înțelegere, îl vedeai desfăcându-și geanta minune. Tacticos muta butoiul în centru, curții și cu o daltă îi scotea doagele, una câte una, îi desfacea capacul, apoi stinghiile butoiului se desprideau ca o coajă de portocală ‘înflorită ‘. Vorba cuiva, îl împiedicam, da’ nu mă lasam dusă de la ”spectacol”.

Fiecare stinghie era atent studiată, înlocuită, ici colo, unde era nevoie, curățată, rindeluită. Apoi venea rândul doagelor. Și ele erau studiate, înlocuite, reparate, remediate. Nu mai era mult și butoiul prindea viață. Trestia era pusă din belșug între stinghii, doagele întregeau minunea. Urma proba cu apă, o ‘nvarteală prin bătătură, ce ne plăcea nouă copiilor mult. Plata omului, ca să se poată duce n treaba lui. Urma prețuirea bunica’mii. Care-l alinta, îl mângâia, îl plimba cu apa (și ma refer la butoi). Golea, punea, apa fierbinte, frunza de nuc, uMfla butoiul. Șii totul se facea cu delicatețe. Nu cumva să spargi butoiu’ minune. 😛 

Plimbarea butoiului…

Uneori, chiar ades, îl chemai pe dogar doar să curete butoiul.

Când era gata, cu plata la baiera pantalonului, îl intuiai ndepărtat, după tonalitatea cântecului ”butoaieeeeeee, reparăm butoaieeeee, punem doageeeeee la butoaieeeee”.

Încet, încet, se pierdea în zare și noi ne reluam jocurile de copii.

Sursa fotografie reprezentativa: Pexels.com

15 gânduri despre „De atunci

Adăugă-le pe ale tale

      1. Dacă toba e singuralul de la tobe la care bate toboşarul, da 😀 La noi îi zicea dobă.
        Era un nene, singurul care făcea asta, care mergea prin sat, se oprea cam din 20 în 20 de metri şi făcea diverse anunţuri, le striga adică. Făcea un zgomot infernal cu doba aia, lovea-n ea de ziceai că e război, mie îmi era frică de el, mă ascundeam. Şi după ce lovea cu putere cam un minut, striga ce avea de strigat, în genul: „atentie, atenţie, vineri, doăzăcişidoi februarie, la oara 9 dimineaţă, tătă lumea să hie prezent în capu’ satului, la primărie, să face adunarea că să discută despre adunatu’ oilor. Din fiecare familie trăbă să vie măcar unu” şi iar bătea un minut şi pleca şi se oprea şi iar o lua de la capăt. Bunica mi-a explicat că e cu şmecherie bătutul ăsta, că dacă e anunţ de nu ştiu ce, bate nu ştiu cum, că dacă e de la nu ştiu unde bate diferit. Ca la cloppte 😀 Eu nu am priceput.
        Ce m-a şocat când am mai crescut şi am avut curaj să ies la poartă şi să-l văd, omul ăla avea cam un metru şi foarte puţin peste, era doba mai mare ca el. După zgomotul făcut, eu îl credeam un căpcăun 😀

        Apreciat de 2 persoane

      2. Îţi dai seama că era, pe lângă preot şi dascăl, omul de bază-n sat.
        Nuuu, a murit demult. S-au pus telefoane-n sat, veştile circulau mai rapid, mulţi au murit, mulţi au plecat deci s-a concluzionat că nu e nevoie să fie înlocuit.
        Dar da, el anunţa orice venea de la comună, legat de primărie, de pământuri, de împărţeli, de adunat, de decizii luate tot pe la comună.
        După ce am mai crescut şi deja gustam altfel totul, el nemaiavând atâta putere să strige, urma spectacolul de după: ieşeau oamenii la porţi să audă mai bine şi când termina, cu tot cu bătut deşi erau toţi afară deci nu mai era nevoie, mai era unul de întreba: când ai zâs, la ce oară, une să merem, da di ce să merem? 😀
        Fantastică lume! Dacă ar fi putut fi păstrată măcar o mostră undeva, într-o eprubetă, cumva… ca un strop de parfum iubit la care te întorci când şi când numai să mai simţi…

        Apreciat de 2 persoane

  1. Eu am vazut tobosar cu stiri la Sighisoara. Doar ca el spune pentru turisti…
    Vizavi de Braila, la Ghecet, era o dogarie. Noi faceam o expeditie la Ghecet in fiecare vara. Si ori de cate ori treceam pe langa dogarie, varul meu intreba careia dintre noi ii lipseste o doaga, sa ne ducem mai aproape, ca mai avem o sansa…

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ce frumos! Parafrazand eu cred ca ”toti suntem putin sariti” :D. Dobari, in sud, la mine nu-s, doar Potecuta stie… La mine, dogari erau munteni, adica coborau din munte la ses si doar ei stiau mestesugul. Aveam si noi tamplari, de-un scaun, de-o masa, dar dogari nu. Mi-ai amintit dogarii si merarii, erau plimbareti, strigand in gura mare. Merarii veneau de pe dealuri, cu carute si faceau un schimb in natura. Iti dadeau o galeata de mere, pe o galeata de grau sau porumb, cum negociai. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. Cred ca societatea mondiala, asa cum evolueaza azi, se îndreapta spre autodistrugere, iar noul început al omenirii se va realiza tot cu doagari, dobosari, agricultori si „trocuri” de marfuri, pe un pamânt nou si un cer nou, în care tehnica de vârf a înselaciunii universale, relative, false, a competitiilor EGO-urilor umanist-materialiste se va autodizolva, prin propria-i nebunie a goanei dupa vânt, uitând ca omul e creat din apa, aer si pamânt… 🙂
    O zi binecuvântata draga Ina !

    Apreciat de 1 persoană

      1. Pai, tocmai optimism maxim, reflecta comentariul meu precedent ! O lume ideala naturala, fara imitatii surogat, falsi înlocuitori si minciuni gogonate, colorate strident, ireale, virtuale… 🙂 🙂 )))

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la ina02s Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

WordPress.com.

SUS ↑

GLOBETROTTER - blog de călătorii

impresii de calatorie și informatii utile din vacantele mele in strainatate

Maria in color splashes.🎨

Pictura este exprimarea mută a poeziei .

Radio 80

talk less, play more

imaginecontinua

Pretextul acestui blog este mica mea colecție de fotografii vechi. În timp s-a transformat în pasiune. O pasiune care ne trimite, pe noi, cei de azi, în lumea de altădată, prin intermediul unor fotografii de epocă.

pardauro blog

un om cu capul pe umeri

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

G.Dansul vietii

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

De-ale Irinei

Eu, aici, acum, altfel

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Monolog cu un străin

Iubesc, am curaj și mă tem...

La mine în suflet

Gânduri, trairi, opinii...Iubiri

Gălăgie'n Cap

Verzi și uscate

ღ♪ Odăița Mea Virtuală ღ♪

Lipsa de comunicare este mai profundă și mai nocivă decât orice altă lipsă. Prețuiți ceea ce aveți deja! Pornesc într-o nouă zi din viață…fie ca aceasta (și toate celelalte)să fie o zi bună Pentru Tine LUME!

Monalisa

Simte și trăiește!

ATITUDINE SLABĂ

Când uit ce sunt, devin ce aş putea fi.- Lao Tzu

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: