Hibernăm?

Hibernăm  Marin Sorescu

”Traim din amintiri, hibernăm în vizuina
Unei frumoase întâmplări, care se- ndepărtează.
Între vinovăție și – așteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Așteptăm cu mâna streașină la inimă.
Și ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstrăm calmul. ……….. ”

          Ca și împrejurimi, la Turu, doar ”cazanul” și ”moara” erau interesante. Pentru noi copii hai și plimbarea ”la Lucica” și ‘‘pe vale”. Vă povestesc acum.

Cazanul de la capu’ satului

‘Cazanul’‘ era locul ce-l intuiai, mai mult după miros, după simțul uimitor al cailor de-a se opri singuri acolo, în toiul nopții, că așa era mersul. Din căruța tocmită de cu ziua astălaltă să ne ducă acolo, deșărtam în fugă lemnele de ars (mai mult acolo niște vreascuri și crăci tăiate uniform). Îți dădeai jos bidoanele cu borhotul*, destul de mirositor, hainele de muncă și eliberai căruța omului, ce urma să revină dupa prânz, dacă nu-i trimiteai, cumva, vorbă mai devreme, să te ia napoi, cu licorile sau să ntarzie mai spre amiază.

Cazanul avea doua reprezentări: locul unde se facea țuica, un spațiu agitat, plin de oameni adormiți, ba taciturni, ba veseli și vorbăreți, dar și echipamentul propriu zis, ce producea țuica atât de dorită.

Când încă nu se mijea de ziuă, ”Cazanul” prindea viață. Era o cladire spațioasă, cu trei cazane mari, înalte, alămite, cu serpentine și țevi. Ceva de nevăzut, pentru mine. În spate, era un loc imens pentru deșărtat ”lava” încinsă, ce rămânea după ce se facea țuica. Un fel, de vulcan_noroios ce încă mai clocotea în aer liber. Într-un spatiu, bine închis clocotea, mirosind acid a alcool si pe măsură ce se varsau samburi_borhotului, deja valorificat. Eu cu ochi de copil, vis a vis de cazan aveam impresii de imensități – ca distante și mărimi. Oricum ”cazanul” era ca un furnicar. Toți cei veniți aici aveau ceva de spus celuilalt, fie legat de tehnologia dată ‘’mai pune vreascuri, să nu se stingă” sau vis-a vis de cunoscuți ‘’o știi pe-a lui cutareasca?? Ea a făcut ieri la cazan și zicea că i-au ieșit trei vedre**, poți să crezi??’’ sau ‘’uite ce bariș*** colorat are Marița‘’. Asta e noră’ta??’’ etc. Se vorbea tare ca la bâlci.

 Veneau familii întregi la cazan, dar noi eram, doar eu si bunica’mea. Nu văd cum ar fi putut avea vre’un ajutor din partea mea, poate cel mult o grija în plus, să nu ma ard pe undeva. Drept e, că am fost un copil, asa_si_asa de cuminte. Dacă-mi explicai și eu înțelegeam, nu puneam mana ”acolo”. Poate o alertam, pe bunică’mea, dacă curgea țuica sau dacă nu erau vreascuri sub cazan – nu prea-mi amintesc, altfel…. mamaia se uzmea**** cu toate. Mamaia era o femeie bărbată și ca fizic, nu a fost slaba decat în tinerețe, pân’ să se marite a fost aschie, apoi era mai ”balena”- cum îi plăcea ei să zică, mai împlinită.

Cazanul din curte

În timp, când am mai crescut, ”cazanul” s-a transformat. Se schimbau proporțiile. Din măgăoaia de la capul satului, s-a transformat în căldarea cu capac, de cupru, cumpărată de la țigani, ce mamaia o instala în curte. A meșterit nițel pentru asamblare, tiganu’, ce i-a vândut-o bunică’mii, i-a aratat cum și ce. Devenise mai simplu, mai ușor făcutul la cazan. În mare, în curtea din spate, spre grădină, săpa mamaia o mica groapă n pământ, fixa bine pirostriile, să poata ține caldarea ceea mare de cupru. În ea punea, cu atenție, fructele macerate, dar și câteva pietre pe fund să nu se prindă. Ufff, urma lipirea capacului cu pământ galben, a țevilor și montarea răcitorului cu apa. Aici începea corvoada. De câte ori nu o lua de la capăt, dacă nu erau prinse în unghiurile potrivite! Decojea pământul, și-l repunea până când asamblările păreau a fii ce trebuie. Uneori, obosită de repetiția operatiilor, mamaia începea să plângă invocând forța divină, ”o Doamne! cu ce ți-am greșit de mă chinui atat??’‘.
La stricatul vremii, când picaturi răzlețe se transformau în ploaie zdravănă se întâmpla la fel, plânsu’ de ”biată femeie”cu tot tacâmu”. Oricum punea foc sub căldare, cât putea de încet , să nu dea peste cap cazanu’ și cu răbdare, în mijlocul bataturii, producea licoarea magică. Spălatul, curățatul era altă corvoadă, dar acceptata mai ușor, după ce gusta din ”fruntea” țuicii. Pusul la uscat și ascunsul în pod, al cazanului, încheia temporar făcutul țuicii în curtea casei.

Mamaia se bucura, dar trăia și o spaimă permanentă, că o vor prinde că face țuică în curte. Ne punea să acoperim gardurile cu macate, să nu vadă vecinii sau strada. Noi ne amuzam, îi explicam ca-s alte vremuri, că poți face ce vrei în curtea ta, că-i de uz personal. Nimic! Era prevazatoare, ‘‘dacă se găsește fr’un perceptor și bate-n poartă???” Cu toate ”ascunzișurile” mirosea a țuică, de te trasnea, de la cinci poște! 🙂

Simțiți cumva și voi mirosul???

borhot* = amestecul de fructe lăsate la macerat câteva săptămâni, urât mirositoare, din care se prepară țuica;

vedre** = găleți;

bariș*** = batic;

uzmea****= chinuia.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.