Zoriță al lui Stanca

Vă povestesc acum de Zoriță țiganul vecin, și de cum mă furișam după gard să-l văd. 

Îl auzeam cântând o muzică numai de el știută, îngânată, ritmică, aproape șoptită, însoțită de bătăile și țipetele fierului pe fier.

Tiptil, fără să spun cuiva, atrasă ca de un magnet, mă furișam pe lângă gard și mă urcam lângă cutia mare, de lemn, o ladă ce fusese cândva  cuibar de ouat, sus, pe latura șofrului* din spate. Încremeneam acolo, nemișcată.

Și mi se oferea privirii colțu’ unde Zoriță, cu o prelată soioasă deasupra, avea un univers numai al lui, ce nu-l mai găsisem niciunde. Uneori ploua șiroaie și ritmul continua. O nicovala ce țipa cât era ziulica de lungă, un clește mare și lung ce-l băga în foc ades, foalele ce se umflau cu aer, jăratecul din spuză, ce-l înfoia din când în când, apa ce sfârâia de numa’ numa’, când fierul încins poposea acolo, ciocane și ciocănele, până la barosul greu cu care abia se uzmea…

Eiii dar să fi vazut și mustățileeee lui îngălbenite de vremi. Mustățile și mâinile lui muncite, dibace ieseau în evidență. Ochii erau înfundați și mici licariri aruncau spre meșteșug, când fierul părea mai încrâncenat ca el. Și cântecu-i părea mai plin de viață, mai puternic sau mai accentuat când se contorsiona spre bucata aceea gri roșiatică aprinsă neascultătoare.

Jăratecul și sunetul apei, aburul ce stingea fierul încins le vad aievea și acum de nchid ochii. Mirosul acela de incins îl am în nări.

Și așa asistând, îl vedeam transformând din nimic, din niște fiare fără formă, prindeau viață grătare, mânere de ceaune, pirostrii și alte nimicuri metalice.

Și caynd mă prindea mamaia cocoțată pe gard, zgâindu-mă cât e ziulica de lungă, să te ții papară. Mă lua de-o sulfă de pe gard și mă apostrofa. ”Ce te tot uiți acolo??? ce-i de văzut?? niste țigani!!”

Și Zoriță se auzea cât îi ziulica de lungă, bocănind și țăcănind și cântând.

Îmi amintesc odată, ca noi fetițele, ne jucam cu papusile sub dud  și în creația noastră s-a înfipt acul fix în piciorul meu. Și la văicărelile bunică’mii, ghiciți cine a fost cel mai rapid? Zoriță a sarit gardu’ și mi-a smuls acul din picior.

Probabil și el era foarte atent, ca și mine, la ce era în jurul lui.

Altceva nu mai știu, nu mi-a atras atenția.

Uneori, în căsuța din spatele casei noastre se mai auzea rumoare. Erau destule generații acolo. Zoriță și Stanca, nevastă’sa, ce fuma în lume și la vremea aceea îmi părea un sacrilegiu. Avea Stanca niște degete galbene de nicotină, fața deschisă, plină de ani și riduri, cu doi ochi albastrii frumoși, puțin tulburi. Dar trăiau aici și copii lor, Angel și Lucia, fiecare cu familiile lor. Nepoții, Dona și Elvi erau partenerii mei de joacă ocazionali. Dona era de-un leat** cu mine, vorba lui bunică’mea. Scria foarte frumos și crescând imi amintesc că dactilografia perfect. De Elvi cine mai știe? Era un țigănuș tuciuriu rău și mai mic ca noi, nu-l băgam în seamă.
Câteodată se sfădeau în limba lor repezită, ori Sabrina cu bărbatu’ so Angel, ori Lucia cocoșata aveau un ghimpe împotriva cuiva.

Sabrina, din spate și Ligia, din fața, casei noastre, erau surori, ficele sau nepoatele Răcoririi (nu știu fix), pe care mamaia o suspecta că făcea farmece. Asta până ntr-o zi, când venind din vale sau din oras, Răcorica a căzut lată pe drum, cât era de mare, și era, a paralizat și dusă a fost. Și așa mamaia a scăpat de temerile ei.  Sabrina era măritată cu brutalul copil al lui Zoriță, Angel țiganul, Ligia era măritată cu Micu, a carei soacra îi ceruse douăzeci de curcani albi, despagubire că nu fusese fată mare. 

Astea erau zvonisticile mahalalei. Noi copii am crescut cu ele, adevărul însă se pierde în negură. 

*șofrul (în unele zone șopru) – magazie de lemne, cu acoperiș, fără pereți;

**leat- vârstă.

Sursa foto si foto reprezentativă: Pexels.com

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.