Șatra

Din copilarie, nu pot să nu vă povestesc de popasul, din fiecare vară, al țiganilor ce cositoreau căldările și făceau chilpici. Erau țiganii nomazi.

Cum se ncălzea nițel te trezeai cu ei.

Or’ noi copii îi vedeam, cu ‘bâlciul’ de căruțe cu coviltir, trecând spre vale, ori îi auzeam din curte ”Căldăriiiiii, cositorim căldăriiiiiiii”.

Ori nici una, nici alta.

Ne duceam la joacă pe vale sau cu gunoiul, să-l aruncăm și ne trezeam cu ei, ad_hoc, erau în pregătiri și își instalau tabăra. Era un fel de sărbătoare și pentru noi copiii, mai mult decât orice.

Nu m-ar fi lăsat mamaia să interactionez cu ei. Nu-mi amintesc cum se numeau, nici nu mi amintesc să fii fost prea prietenoasă cu ei, dar precis îi auzeam cum se strigau, unul pe celălalt, îi urmăream curioși rău.

Nu coboram niciodată singură pe vale, ci alături de ceilalți copii. Imi faceam veacul prin apropierea lor, cât să o pot zbughii, dacă ceva, mi se părea nelalocul lui. Și cu toată apostrofarea bunica’mii, din când în când dădeam o raită pe acolo.

Jos în vale, după ultima casă, a Anicai, urma locul unde noi, la vremea ceea aruncam gunoiul, apoi era canalul de irigații pe unde ne bălăceam și mai departe era cultura de lucernă, cel mai ades. 

Lipiți de gardul ultimei case, a lui tanti Anica, își instalau șatra de țigani tabăra. Câteva generații debarcau din două, trei căruțe cu coviltir. Puneau câteva corturi, slinii, cenușii, afumate, apoi făceau focul. Nu mi-i amintesc fără foc. Puneau la fiert un ceaun, cu nu știu ce. Copii mici, mai mult dezbrăcați, ieșeau mânjiți, murdari printre picioarele celor mari.

Veneau cu toate utilitățile, de la plăpumi expirate, gamele, la găini și cociși ce umblau slobozi, dar și nelipsiți câinii. 

Printre ei erau și cativa tigani, nu chiar cei mai tineri, dar nici prea bătrîni, știind meșteșugul cositoririi căldărilor. Îi vedeai în mijlocul taberei, cu alt foc la îndemîna bocanind la câte o căldare. 

În diminețile noastre prelungite, femeile se străduiau ori să potolească copii, puradeii, ori să pună în ceaun ceva.

Bărbații mai tineri, într-un loc mai îndepărtat, dar cât sa poți fii cu ochii pe ei, frământau tină ceea galbenă. Făceau chilpici de case – un fel de cărămizi de pământ, amestecat cu paie și baligă. Frământau pământul acela pe jumătate dezbrăcați, fluierând o melodie drăcească. Cu încordare, transpirați în văpaia soarelui îi vedeai apoi, chitind cărămizile, la uscat, cu un zâmbet de satisfacție pe față. Mai degrabă pentru anexele de pe lângă casa omului se foloseau și ei le vindeau, cât era vara de lungă.

Uneori mai în glumă, mai în serios, câte un țigan ne lua la goană, ”hai mai duceți-vă pe la casele voatre”.

Caii erau frumoși, hrăniți din când în când, cu hamurile pline de ținte, puse în gardul Anicăi.

Pe căldură uneori îi vedeai, la ora prânzului, tolăniți sub căruțe, chiar pe pământ. Nu erau pretențioși, păreau fericiți oricum, fie și dormind, cred în vară, chiar sub cerul liber. Nomazi, dar fericiți cred.

Noi copii, la început eram emoționați, când îi revedeam după un an, apoi după ce-i țineam sub observație, după ce-i vedeam instalându-se, după ce le învățam rutina zilnică, curiozitatea noastră se potolea. Îi pierdeam din vedere.

Altceva ne capta atenția.

Sursa foto reprezentativă: Pexels.com

Sursa foto arhiva personală

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.