Vară la Turu!

Ziiiii de varăăă până-n searăăă...

Și cum  să nu mă minunez, când am trăit atâtea nimicuri ce mi le amintesc, de atunci..

Dimineața devreme, o nsoțeam pe mamaia, eu și Nela, la piață, alteori la vie, pe deal, altădat‘ mergeam la Lisa, la străbunici. Majoritatea zilelor, și erau destule, rămâneam în bătătură*.

Mâncam pe fugă un biscuite, doi, sau un măr cu pâine, sau puțină brânză și asta era. Nu mă știu decât copil astenic, fără vreo poftă, vis-a vis de mâncare, cu rochițe, fustițe scurte din care se iveau genunchii mari ai unui copil scheletic. Și Nela arăta la fel.

Ne dădeam jocului și întâmplării, de cum făceam ochi. Ori mergeam la maia, să ne întâlnim cu celelalte verișoare pentru fr’un joc, ori ne duceam cu mamaia în gradina, să-i ținem de urât, cât ea planta roșii sau ardei sau vre’o vânătă. Uneori cred ca le ajuta cu privirea să crească.. ”ia uite ardeiul a legat și fasolea de pe gard are floare”, bucurându-se. Avea semințiil ei, ce vara, cât era de lungă erau puse la uscat, pe un ziar, pe prispă, pentru primăvara următoare. În universul grădinii am învățat să ma uit, să văd lumea înconjurătoare prin bobul de rouă, rătăcit pe frunze (era o minunăție ce-o puteai închipui în fel si chip), prin gâza ce ți se lipea de palmă, prin frunza ce-ți umbrea privirea și câte altele.. Tot acolo, în grădină, uneori ajutam încurcand. Se mai întâmpla să stăm la masă în câte-o dimineață însorită, sub bolta cea umbroasă și dragă nouă, cu cărțile – lecturi sau teme de vacanță.

Când nu aveam cu cine să ne jucăm, ne îndreptam atenția spre puișorii_puf ce abia ieșiseră din găuace. Și când se mai ”deșirau”* nițel, cât doi pumni împreunați, începea sportul urcarii în copac, pe o scară fragilă ce n-ar fi ținut un om, niciodat’. Mamaia insista ”trebuie să doarmă la aer, ce vrei să fa6ca păduchi?? asta pățesc de dorm în coșare…” Argumentul te lăsa fără alternativă.

Uneori mamaia se apuca de gătit cu noaptea-n cap. Îi plăcea să facă repede o fiertură și apoi să scape de grijă.

Și tot așa, după ce termina cu gatitu’ de prânz, lasai la răcorit mâncarea. Ce era cazu,’ duceai, colea, în sitar, ce nu, duceai jos în pivniță. Pivnița de la Turu, cu aerul ei puțin jilav, puțin rânced cu cărămizile ei, ce ne păreau nouă copiilor din fortificatii, dar mai ales cu scările ei abrupte și mari, de parca coborai în sufletul pământului. Pivnița avea păienjenii ei mari, locatari de nadejde. Era alt univers: rafturile pline de sticle de bulion, înfundate cu dopuri de plută, date cu smoală, butoaiele borțoase, mai mai sa te prindă și să te îmbete (am auzit eu, e de încredere piticul care mi-a spus), damigenele rușinoase pe o latură, borcanele cu murături și gemuri vis-a vis de ele, tot în rafturi umede. 

După masă începeam să lenevim-moțaim nițel. Nu dormeam niciodat’ la prânz, de frica mamaei, ”să nu faceți gălbinare ”. Așa că, siesta se făcea stând pe banca mare (făcută de tatanașu’ din rotile de car împărțite cu mamaia – moștenire), de sub bolta de vită de vie. Amandoi si-au facut aceeasi bancă, ca doi frați buni ?!

Alteori, ne duceam ”dincolo’‘, la maia. Între curțile noastre aveam portiță și piș piș… ne strecuram dincolo, să nu ne observe mamaia, care ne mai apostrofa: ”iar plecați?? nu vi se ncălzește cămășuța în fund”. Dincolo (la maia), după prânz nu prea aveam ce face, se puneau toți la somnul mic, ceea ce nouă ne displacea total. O întrebam pe tanti Tala dacă Via iese la joacă, și iar primeam o apostrofare: ”ia vedeți cum faceți să n-o sculați, fa, că ma iau după voi!” Așa că, de cele mai multe ori, doar ne feream de soare și ne ascundeam ori în grădină sub vițe cu păpușile, ori în spatele curții, la vița uscată, printre duzi, unde ne pregăteam ad-hoc, de-un joc plin de imaginație, cu magazine, bănci, copii, cumpărători…etc. Și nu pune, un copil la încercare cu imaginația, că-ți construiește lumi, ce cu mintea, tu, nici n-ai gândi. 

Când se mai stingea nitel ropotu’ de căldură, mamaia își lua un capot bun din cuier și fr’un bariș cu tărtăcuțe, ce-l lega înfoindu-l la spate și iesea la ”patuș”. Adica, la poartă la Sanduș, pe bancă, la schimbat impresii, la făcut rost de-o rețetă, la admirat  sau dimpotrivă, la criticat trecatorii: ”Asta a cui e , fa?? Ia uite ce păr vâlvoi are, îi mai trebuie conci!”,” Știi că Mărița a găsit ieri caras proaspăt cu doi lei, în piață??” ” Am facut ieri o ciorba de dovlecel, acrită cu corcodușe, voi ce mai gătiți, că nu știu ce să mă mai fac??”. Și așa le trecea vremea pân’ amurgea și trebuia ca mamaia să se ntoarcă acas’ să potolească și să închidă păsările.

Și uite așa acu’ se nsera. Și noi or’ pe linie* or’ la șosea. Unde erau copii mai multi, acolo și noi. Și țânțarii făceau parte din universul verii, să nu-i uit… Eram plini de gâlme și ne scărpinam pân’ răsăreau duluri mari cât un bănuț. Era perioada mersului desculț prin țărână când nu ne vedea mamaia, căci oricum în fiecare seară ne mbăia, nainte de culcare.

Ne culcam când se însera și ne trezeam cu găinile. Era o altă constantă la Turu, a mamaiei.

bătătură* – curte

linie* – strada secundară;

Sursa foto reprezentativă: Pexels.com

Sursa foto arhiva personală

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.