Bâlci în vară, până-n seară.. (1)

În bâlci

Pe măsură ce te apropiai simțurile îți erau ațâțate. Eu, ca și copil mă emoționam..

Începeai să auzi zumzetul, apoi din ce în ce mai clar muzica, chiar și pe străzi. Când ajungeam în ”gura” bâlciului, muzica se auzea tare, pe alocuri asurzitor, se întrepătrundeau sunete din diverse locuri. Era un haos fonic.

Și mirosurile erau copleșitoare. Pe măsură ce te apropiai de bâlci, mirosea de la pastramă de oaie și mici la gratar, până la miros de gogoși sau floricele. Uneori mirosea parfumul puternic, de lăcrămioare, al câte unei doamne, ce trecea pe lângă noi.  Mirosea și a bere și a vin. Mirosea a încins.  Pe margini și nu numai, mirosea începând de la baligă de vaci, cai, până la sudoare. Era și un haos olfactiv.

Dar se întâmpla, să miroasă și a înserare sau chiar a iarbă proaspăt zdrobită de pașii noștri. În două săptămâni de vară, cât ținea bâlciul se întâmpla să miroasă și a ploaie. Dar era o ”repezită”, ce doar mai așeza praful și umplea până la refuz restaurantele de bâlci – acoperișuri înălțate pe stâlpi de lemn, îmbrăcați in trestie, mese lungi și bănci așișderea, de scânduri, parca le vad cu ochii minții.

Până să ajungi în bâlci, pe străduța ce cobora, erau tarabe cu metraje, batice, caciuli, de astrahan, de bărbați, de femei, cojoace de iarna, pulovăre de lână.

Aici mamaia poposea un secol, până eu și Nela nu mai aveam răbdare și începeam să o tragem de fustă. Îi plăcea să se uite la metraje, la basmale, la modelul de cârpe (cu părăluțe),  la broboadele de iarnă, întreba de preț. Peste alte două zile se tocmea și uite așa, greu, ajungeam la intrarea în bâlci.

Dintr-o dat’, coborând pe străduța plină de tarabe, strecurându-te printre cete de oameni, te ”revărsam” în bâlci, pe un platou mare, ce te înghițea brusc. Deveneai parte a mării de oameni.

Dintr-o dat’ nu mai știai unde să te uiți. Tot și toate îți capta(u) atenția.

Erau tarabe frumos aranjate cu nimicuri copilărești, în mijloc, aliniate ca mici corăbii ce stăteau cât pe ce să eșueze.

Acestea, ofereau inelușe aurite, mingi pline cu rumeguș, colorate, cu hârtie creponată și elastic ce se rupea până să ajungi acas’. Erau ochelari de copii, ce mai mult îți impiedicau vederea. Erau mici trompete, colorate, ce atrăgeau copiii cu sunetele lor stridente, erau fluierace ce stârneau plămânii copiilor. Ce nu era pe tarabele vesele??!

Alte tarabe, cu etamine și alte pânzeturi mai simple, colorate cu figuri sau peisaje, ce urmau a fi viitoarele noastre cusături, pe bancă, în fiecare seară de vară, dupa bâlci. Un fel de goblen rudimentar, era o cusătură, în care noi, copiii, ne familiarizam cu ”muștele” și mâna. Tot aici găseai ațe colorate. Toate trebuiau cusute, cu atenție, până la anul urmator, când iar îți procurai din bâlci ‘’lucrătura’’ ce-o placeai.

Ici, colo, erau tarabe cu obiecte mărunte, lucrate de olari. Erau diverse vaze de pământ, frumos colorate, erau diverse obiecte, vezi para mea – pușculița. Dar și cuci ce-i umpleai cu apa și la care cântai. Dar erau și străchini și ulcioare, întinse pe jos, în diverse culori și modele. La olari, în bâlci, ajungea mamaia în câte o zi de piață, dimineața, când nu era așa încărcată. Își lua străchini și linguri de lemn, pentru moșii de peste an. Le punea în camera de la stradă, ferite de jocul nostru și le lua de acolo, când avea nevoie, pline de praf.

Erau tarabe cu  tricouri vopsite, cu chipul celor din formatiile momentului, (vezi Abba, Boney M, Bee Gees). Și plase din cârpa cu franjuri și cu aceleași chipuri pictate. 

Primul lucru pe care mi-l doream în bâlci, era salba- la gât, cu turta dulce colorată. Ceva ce purtam cu mândrie, chiar și când ajungeam acas’. Când ne schimbam, de culcare, mă amăgeam că o voi re_atârna de gât, a doua zi, dar uitam, iar mamaia ascundea ”piesa”.  Îmi aminteam în bâlci, dar nu primeam alta, că ”ai acas’”. Alvițele, bețe colorate, iar îmi făceau cu ochiul, dar iar mamaia era stavila entuziasmului nostru: ‘‘lasă că luăm când e hramul, că le-or da mai ieftin” și noi copiii  iar, uitam.

Erau și oameni ce se plimbau cu papagali frumos colorați, printre noi, îndemnându-ne să vedem ”ce-ți arată planetele”. Papagalul îți trăgea cu ciocul din grămada de biletele, unul, pe care scria un fel de zodiac personal: ”Ai inima bună și te place cineva cu ochi albaștri”. Uimitor era, că indiferent ce bilet trăgeai, nu era nimic de rău acolo…

Un an întreg asteptai să vină bâlciul să faci cumparaturi. Și nimeni nu era trist, deși rămâneai cu banii dați.

(va urma)

Sursa foto: arhiva personală

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar  reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu  expres.
 “Copyright 2019– Toate drepturile rezervate”