Vraja mării..

Și gându-mi fuge la prima mea vacanță.

Întorcându-mă-n timp, mă văd la prima întâlnire cu marea, cu petecul negru-albastru, ce se zărea pe geamul vagonului plin de oameni, veseli și nerăbdători. Spuma aceea era uimitoare. Părea că se șterge, pentru a se ivi neașteptat, câțiva metri mai încolo.

Și gândurile se îmbulzesc să dea năvală. Prima vacanță la mare, prima noastră plecare cu mult calabalâc, la Eforie Sud.

Îmi amintesc cum Nela, foarte mică, plângea și tata o amăgea că mergem la ”mamaia”. Ea se liniștea nițel, încercând să caute cu privirea figura cunoscută. Când n-o găsea plânsul era mai aprig.

Oboseala drumului era ștearsă de placerea descoperirii noilor locuri.

Era cald, Nela miorlăită, geamantanele mai mai să se despintece-n stradă și ai mei încărcați, cautau un taxi să ajungem la locația unde eram cazați. O gazdă binevoitoare, o casă mică și cochetă, dupa colțul unui restaurant celebru. O gazdă, ce ne aranjase să mâncăm prânzul, la un hotel plin de straini. Noi, copii, primisem interdicție să vorbim tare, să ne manifestăm zgomotos, trebuia să părem străini. Nela era prea mică să înțeleagă. Toate interdictiile îmi erau adresate direct mie, nu odorului mamei (Nela).

A doua zi, dis de dimineata, urma debarcarea în necunoscut. Mama ne-a trezit, îmbrăcat, hrănit și apoi în coșul mare, de paie a pus un cearșaf, ce pe plajă mi-a părut ca vrea să înghită cât mai mult din nisipul acela, imens. Așteptam nerăbdătoare, aveam un chiloțel -slip, nou, portocaliu țipător, un colac plin cu aer și energie cât cuprinde. 
De sus, din apropiere, plaja părea o limba de nisip ce se lua la trântă cu valul neastâmpărat! Plaja era un amestec albicios de nisip cu scoici, ce părea că a înmagazinat căldura oamenilor, ce peste zi, stătuseră acolo.

Întinsul la plajă, bronzatul, era ceva plictisitor, ce nu ne plăcea deloc, nouă copiilor. Degeaba insista mama, noi ne duceam să ne inmuiem picioarele în ”baltă”. Ritmic și cu chirăielile de rigoare. Între timp, ne-au cumpărat și echipamente de plajă: găletușa si grebla de nisip, pălăriuțele albe. Tata ne ajuta să facem, în nisip, gropi sau castele. Era o îndeletnicire cu care destui oameni mari se ocupau.

Plăcute erau strigăturile ambulanților, ce se plimbau, pe plajă, cu diverse mărfuri:
”Pietricica de la mare, 
face bine la picioare.”
”Hai la acadele, ciunga, țigări avemMm…”
”Ia poftim la înghețată
Din tablă galvanizată!”
”(Poza)…cu marea, cu sarea
cu guvidu, cu stavridu…”

Așa, avem cea mai reușită amintire de la mare, în care nea fotograful ne-a ferchezuit, ne-a aranjat, ne-a îmbrăcat. Vă arăt dovada:

Poza de la mare a stârnit rumoare, când, odată întorși acasă a vazut-o mamaia. ”Cum să-mi îmbraci, băiatul în ”Zorica”??? Uite ce bine-ți stă ție, nevastă de bulibașă!”. Mamaia a pins-o, nitel ofruscată, cu pioneza sub perdea, la fereastră și nu deasupta macatului de perete, în cui, la vedere. Dar ce amintire nepieritoare, de pe plaja copilariei mele!

O altă amintire din urmă: nemțoaicele, polonezele, dar mai ales suedezele, ieseau în evidență… Erau la fiecare pas. Blonde, zvelte și frumoase și toată plaja bulucită pe ele. Gențile lor erau adevarate comori: oje, creme, machiaturi, termoplonjoane. Dar ce nu aveau? Tot ce nu se găsea la noi și se puteau căra în genți, geamantane. Ce comerț sănătos!

Și-mi amintesc și Techirghiolul cu oamenii_negri. O amintire ce nu-mi stârnește placere. Oamenii_draci, urâtiți rău și forțarea de a sta la ungere, de a accepta mirosul acela greu să te nsoțească și așteptarea ”până-ți strângea pielea” nămolul. Și gându-mi zboară la Lisa unde pe vale doar vacile și mai ales biolțele* se tăvăleau în noroi, ca un joc, tot de ”apucat_e/(i)”. Zâmbesc gândurilor din spate. Voi nu???

Îmi amintesc și că m-a dus și la frizer, mama. Am găsit o carte de colorat și mi-a plăcut, că era coadă, aveam timp de ea. Mama nu era prea bucuroasă. Când mi-a venit rândul, încurcătura era să mă facă să ajung la oglindă, apoi comanda a fost ”pe rotund” (gen Mirelle Mathieu). Se amuza frizeria: ”și să-ți punem castronul în cap????” Cred că, până la urmă, m-au tuns, amintirea frezei n-o mai am, doar hai’ul premergator tunsului, parcă-l văd.

Povestile mamei întregesc tabloul mării – anilor de demult. Se asigurau că dormeam (și dormeam duse) și ei plecau pentru câteva clipe, la restaurantul din apropiere, ”Vraja Mării”.

Vuietul mării, spre seară, părea o tânguire, iar mirosul sării te nsoțea. Seara, pentru noi, copiii, părea că a adus bâlciul, cu toate luminițele. Erau căluți și tiribombe mici. Și tarabe pline de cutii de scoici mari și melci, cum nu mai văzusem. Erau și aici brățări și inelușe și mărgele numai din melci și/sau scoici.

De dorul mării, sării, gata plecăm. Trezită din reverie, acum, încerc să-mi organizez singură vacanța la mare.

Și va fi vacanța la mare! Urați-mi vreme și voie bună! Vă scriu!

Textul a fost scris pentru Spring SuperBlog 2019, dar n-am putut participa deoarece nu aveam suficiente articole publicate pe blog, dar acum e de sezon și m-am hotărât să-l public, cu mici modificari.

*biolțele- bivolitele

Sursa foto reprezentativă: Pexels.com

Sursa foto articol: arhiva personală

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar si a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres. 
 “Copyright 2019 – Toate drepturile rezervate”