Adunături tomnatice

Începeau din ultima parte a lui August..

Cine avea treb’i, dormea în câmp să-și adune roadele. Începea cu porumbul, apoi cu floarea soarelui, apoi cu taiatul de coceni. Și cu fan treceau căruțele pe înserat. Urmau poamele și viile.

Noi aveam o sfântă vită de vie, de strâns și ne părea, un ”Revelion” cel puțin. 

Cules de vie, cules de ”chihlimbar”..

Ne strângeam dis-de dimineață, cu roua pe picioare și galeata în mână, pregatiti sufletește pentru evenimentul anului.

Noi copiii priveam tot cu uimire și țineam sub control toate activitățile. Aveam și elan și putere să împiedicăm adulții din jur. Cu întrebări și cu mofturi..

Se întâmpla ades, ca mamaia, să stea cu ochii-n tavan și să planifice ziua ce va’ să vină. Cu câteva zile ‘nainte mamaia spăla hârdăul din lemn, îl lăsa cu apă la umflat, din care apoi, se trăgea din jgheab, mustul. Apoi era luat cu gălețile și dus la butoi. Își cauta pâlniile mari, strecurătoarea. Și cepurile de butoi erau la mare căutare. Spăla și jgheabul, ce acum era de ciment, făcut în bătătura casei, doar doar și-o ușura munca. În amintirile mele vagi și destul de șterse, tras de cai, era jgheabul anterior, cel de lemn, împrumutat din vecini și pentru care ți trebuia programare pe zi. De câte ori nu s-a felicitat mamaia, cu un pahar de vin_chihlimbar în mână, după masă, privindu-și jgheabu’: ”acum nu mai depind de nimeni”.

Culegeam via din capătul bun, intram de aici, să ne pără ziua mai bună și până se punea masa strangeam cu atenție chiorchinii roșii (‘‘un bob să nu lăsați pe jos că-i cu sudoarea frunții muncit”), în găleți, saci, ce apoi erau deșertați în jgheab. După masă dacă mai era cazul mai intram, de nu nu. Toata atenția o căpăta jgheabul plin și cocoșat de struguri. Ori tata, ori altcineva intra la stors strugurii. Era un dans nebun, să calci bobițele acelea ce se încăpățânau să-și păstreze forma. Sâmburii mici și ciorchinii erau trași în părți și se lăsa un mic defileu să se scurgă mustul în jgheab. În ultimii ani apăruseră cișmele de cauciuc lungi, pentru stors.

Mamaia era frecată cu struguri pe fața, ca stăpână a viei și toți primeam o gură de must. Pentru ajutor primeai, ca plată, struguri în găletușa în care ai cules, dar și promisiunea de a fii ajutat, la dându-ți, la culesul viei tale.

Ajutoarele plecau și rămâneam noi, ai casei să rânduim mustul.

Nu înainte să împărțim unui vecin câțiva ciorchini de struguri și-o cana mare de must (și cei de dincolo ‘or fii pofticioși).

Veselia și oboseala se citea pe fața fiecaruia. Mamaia totuși rămânea ancorată în stresul zilei, încă.
Caram mustul în pivniță, găleată dupa găleată, numarate, le desărtam în butoi și asta continua uneori în noapte. Acoperea mamaia cu grijă jgheabul, cu folii de plastic, să nu cadă vre’un scaraoschii în el. Când stihiile nopții o chinuiau pe mamaia, se trezea și pazea jgheabul, cu ochii pe cer: ”dacă-s stele și luna-i cu colții în jos nu se strică vremea”, de nu, începea să lacrimeze și să-și spună în barbă, cu voce ștearsă, de om necăjit ‘‘pe mine m-au făcut fără noroc, odată culeg via-n an și atunci să plouă?? să-mi acreasca vinul???” Când îl vedea dus la locul lui se veselea. Nu mai intra în pivniță nimeni, că era rău de moarte, până nu fierbea vinul.

După culesul viei, după ce fierbea vinul, oamenii erau mai veseli și mai buni. Nu???

Sursa foto: arhiva personală

Sursa foto reprezentativă: Pexels.com

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar și a fotografiilor.

Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa totală este interzisă fără acordul meu expres. “Copyright © 2019 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol și avizarea mea în mail.