Iarna vii??

Te așteptăm și noi, dar mai ales copii. Vin Mosii (Nicolae și Crăciun..), și-ar fi mai bine să nu găsească toamna, pe aici.

Cel mai mult te așteaptă municipalitatea, cred, au împânzit ceru’ centrului cu luminițe. Copiii ridica ochii ‘n sus, fericiți. Lor nu le pasă deloc de plăți, datorii, bugete și împrumuturi pentru feerie.

Vineri era un amestec de anotimpuri. Cerul bleu se războia, dar era cucerit treptat, de celălalt, cel mai gri, mai grav, mai învolburat, ce lăsa un pic soarele ”rotund și palid” la vedere.

Am facut un popas și apoi s-a văzut schimbarea vremii. Toamna a fugit cât colo și iarna s-a grabit să ocupe locul gol.

A plouat un pic, nu prea mult, apoi a geruit ușor, cat sa zici: iarna! Când mai adie puțin vântul, îl simți cam câinos, cum vrea să-ți intre în oase, să te fluture. Frigul mușcă încet, puțin câte puțin și el, iar tu te rebegesti, te faci mic, ți-ai acoperii și nasul în broboadă. Zâmbesc, eu sunt de fapt ci nasul în broboadă

Și gândul fuge dus la broboada bunică’mii. Broboada, ce nu știu de-o mai exista acum.. De câte ori trebuia să iasa afar’, bunica’mea și-o punea pe cap dupa ce-și lua și cojoaca de miel în spate, ca-ntr-un ritual. Aceeasi broboadă ce și-o cumpara în vara, din balci, când te topeai de zăpușeală. Era de lână, groasă și mare, cât să o poti purta și pe umeri peste alte haine, cu ciucuri și de diferite culori, în nuanțe închise. Era destul de bătrânicioasă pentru gustul meu sau mirosul ei de naftalină, de când sta pusă, peste an, la păstrare pe polița măsuței cu picioare înalte, pentru iarna, îmi dădea mie senzatia asta… Mi-e puțin necaz că n-am fotografii din iarnă cu mamaia, cum se îmbrăca, cum arăta, cum pășea. Mi-e tare dor de ea, uneori. Așa, puțin durdulie, aprigă și oarecum critică (greu îi intrai în voie).

Îmi amintesc, spre sfârșit de toamnă, începea și fumul din vecini, să se ițească, întâi timid, apoi din ce în ce mai viguros. Știți, e mirosul de lemne proaspăt arse-n sobe, dimineața, când aerul era curat? E un miros de neuitat, cel puțin pentru mine. Făceam și noi focul, după ce aeriseam bine camera. Uneori mamaia nu putea aprinde focul și nu drăcuia niciodată, da’ se necăjea și-și făcea iMina rea, cum zicea chiar ea. . ”Precis m-a deocheat Leana lu’ Scutelnicu, azi la coadă, când așteptam să vie pâinea, că i-a plăcut broboada mea: – Ia ca’ta fa’ ce culoare frumoasă ai. De un’ ți-ai luat-o??”

Și începea veșnicul plâns, de biată femeie singură, căreia ”nu i se ‘nnoada doi în trei”…

Și-și scotea mamaia, că tot era la făcutul focului în sobă, în cenușar, cu vătraiul, un pic de jar, și-l stingea apoi în cana metalică, cu apa neîncepută. Și-o bea pe inima „goală”, să scape de necaz. Era apă vie!

Se întâmpla să ne descante de deochete, și nouă, mai ales în copilaria mică, când ni se mai apleca sau cand i se parea ei, că cineva poposea cam mult cu privirea pe noi, copii. Dacă cineva se minuna, de vedere, de vre-o realizare, etc mamaia o/il apostrofa bombănind ”mira-te-ai de fundu’ ei”. Te aseza iute jos, ți aprindea repede doi tăciuni, ce îi stingea într-o cană cu apă, pan’ ce clocoteau de numa’ și ”nu sting focul, ci sting boala Inei”, și te punea să bei din apa aceea cu gust sălciu de la cărbuni, din trei locuri diferite, urma și o rugaciune și apoi zicerea, pe care trebuia s-o furi, niciodata n-o spunea în gand, ci șoptită și nici tare s o auzi clar.

”Deochi, Du-te peste noua mări, peste noua zări, unde cocoșii nu cântă, unde câinii nu latră. De oi fi deocheat de femeie, să-i cadă coadele, de barbat să-i cadă coarnele, de-o fi pisic să-și piardă ghearele, de-o fi fată să-și piardă cununiile, de-o fi baiat să-și piardă nopțile, … să lase FATA curată luminată, ca argintul strecurată, lângă maica Precistă, curată și să se ducă deochiu’ peste nouă mări, peste nouă țări, că-l așteaptă fetele împăratului, cu mese ntinse, cu făcliile aprinse, despletite și să lase Fata curată, luminată, ca …..”  

Încercând să scriu, uitasem descântecul și m-am mai uitat pe net să mă inspir, să-mi re_amintesc. Pe net uite cum l-am gasit: 

”Fugi, deochi, dintre ochi,  
Fugi, deochetură,  
Că te-ajunge vânt din gură.  
Fugi, deochiat,  
Că te-ajunge vânt turbat.  
Fugi, deochi, dintre ochi,  
Că te-ajunge soarele,  
Și-ti taie picioarele,  
Fugi, deochi, din fața obrazului,  
Din zgârciul nasului, 

  
Din grumazii gâtului,  
Din crierii capului,  
Din splina, din inimă,  
Și să ieși și să te duci,  
Că eu cu gura te-am descântat,  
Cu mâna te-am luat,  
Și-n vânt te-am aruncat,  
Să rămâie X.  
Curat, luminat,  
Ca floarea campului,  
Ca roua diminetii.” 

…. 

”Iesi deochi 
   Din capul lui Ion, 
   Din inima lui, 
   Din picioarele lui, 
   Din trupul lui, 
   Din tot locul. 
   Să ramâie curat 
   Și luminat, 
   De Dumnezeu Sfântul lăsat. 
   Și să te duci în pustiu 
   Unde cocoșul nu cânta, 
   Unde om cu coasa nu cosește, 
   Unde fata mare coada nu-mpleteste. 
   Și să stai în munti pustii, 
   În pietre, 
   Unde nici păsări nu cânta. 
   Si-acolo să te duci 
   Și pe Ion să-l lași luminat. ”

… 

”Fugi deochi dintre ochi, 
Dintre gene și sprancene, 
Din fața, din corp și mâna, 
Din picioare, mate și oase, 
Duceti-va peste nouă mari și nouă țări, 
Cta acolo vă așteaptă 
Nouă fete de împărat 
Cu mese întinse 
Și cu fripturi aprinse, 
Și cantd s-o deochea mâța și câinele 
Atunci să se mai deoache (numele), 
Atunci și nici atunci.” 

.. 

  ”Dupa cum s-au stins cărbunii,  
   Asa să se stingă deochiul, 
   Eu sting pociturile și săgetăturile 
   Sting toate strigările 
   Toate deochiurile 
   Și toate cascarile  
   Toate habaticurile 
   Sting toți ochii cei răi, 
   Și gurile cele rele 
   Să n-aiba ochii ce holba 
   Și gură a striga 
   Potolesc, osândesc 
   N’aiba grija mea! ”

Pan’ nu erau zise toate și tu legata_ anihilata fedeles, nu scăpai.

Alteori, la fel, căutând ceva ce nu găsea o mai auzeai pe mamaia necăjită, spre plansă, ‘‘scoate drace ce-ai furat că te duc la spanzurat”. Și lângă, era ‘‘Doamne ajută să găsesc …”.  Asta zicea ritmic până gasea obiectul pierdut. Cumva contradictoriu, nu??

Eii, mamaia credea în vraji. I se parea ca ea, fusese vrăjită de Racoarea tiganca, cu care nu știu ce conflict avusese.

Și țintind cont ca io-s nepoata babii, îmi doresc să pot face ceva vraji. Se poate??? Se pune?

Și cum ma minunez de toate, amintindu-mi. Si nu puteam sa nu evoc si incantatiile descantecului, caci facea parte din obiceiurile vietii simple, tihnite, de la Turu. Si nu erau pastile, buline prea multe sau oameni prea grav bolnavi. Se murea de moarte ”buna”. Si numai ideea in sine imi pare de-o duiosie nemerginita, nu???

Brrrr!!! Ne scuturam, nu??? Si poate vine zapada, cum ziceam. Sa ne albeasca, sa ne curete sa ne potoleasca din vanzoleala. Si asteptam sarbatorile cu agitatia lor… Sa vina… Vina!

Sursa foto si foto reprezentativa: arhiva personala.

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar si a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright 2019 Ina S.– Toate drepturile rezervate”