Mamaia (2)

Mamaia, mama tatălui meu a avut o personalitate foarte puternică și ne-a influentat, pe toți cei ce i-am fost în preajmă.

A fost o femeie aprigă, voluntară, care s-a luat la trântă cu viața, a trăit simplu, frumos și uneori greu.

A fost o femeie iubită (Tone o iubea ca pe ochii din cap), dar și respectată.

A fost o femeie care a muncit toată viața, dar care a știut să găsească un echilibru între muncă și odihnă. A fost echilibrată din multe puncte de vedere. A mâncat cumpătat, a băut un pahar de vin la masă, dar numai atât, a făcut mișcare și uneori își facea mici plăceri (plimbarile în bâlci, bomboane cu lapte, carton cu prăjituri, o rochie, un batic de mătase, cu părăluțe).

Îi plăcea să iasă-n lume (am vrut să scriu socializeze, dar n-ar fi înțeles cuvântul’), în tinerețe cu bunicul meu, se ducea la chermeze, unde cânta ”ca o bulgăroaică”, la câte un restaurant, l-a însoțit într-o grămadă de orașe, unde Tone muncea. După marea tristețe – pierderea bunicului – ieșea doar pe bancă, la pătuș și despica firu’ în patru acolo, al lumii ei mici.

Spre bătrânețe, au fost ani întregi în  care n-a mai ieșit din obor*, nici măcar după pâinea cea de toate zilele. În curte însă, încă se mișca și făcea tot ce trebuie, să nu rămână în urmă, s-o râda lumea. Când au început s-o lase picioarele a hotărât, decretând: ”o să vin la voi” și s-a întâmplat.  Vara nu se îndura și se întorcea la casa_ei_”școală”, cum îi plăcea ei să zică, la grădina ei, la via ei… Zicea că nu vrea să apuce ziua ”când or’ crește bălării prin curtea ei”. Nu-și dorea să moara, dar uneori când era necajita îl certa ”Doamne, cât mă mai lași??? nu vezi că nu mai am cu cin’ vorbi?? și leatu’ meu e de mult dus??’‘

Era foarte curată. În tinerețea ce-o știu eu, spala niște cârpe de mâini și le geruia și le dădea cu leșie – se rupeau, dar ieșeau foarte curate. La bătrânețe suferea tot de mania curățeniei. Și ea se spala săptămânal, inclusiv pe cap – trebuia s-o piepteni (era un fel de corvoadă) și avea de făcut coc, să refaci – de nu stătea bine și totuși nu pregeta, caci bătrânul trebuie să fie curat, să nu-ți fie greu să stai lângă el. Nelei i-a urat de multă sănătate, când ea(mamaia), n-o mai fii, numai pentru cât a spălat-o.

Căpătase însă un obicei, ce nouă, atunci, ne parea ciudat, nu și acum, privind în urma – devenise mai temătoare.. ”eii maică cine știe de mai apuc s-ajung în vară”, ”până-n seară e un an”, ”dacă ies din noapte nu-mi mai e frică”, etc.

Se ruga la Dumnezeu să-i dea minte. Era peste puterile noastre de-a ntelege. ”- Ce-ți trebuie minte?? Cere ceva ce-ți e util, te ajută. – Eii na, dacă n-ai minte nu mai esti, ce știți voi?? ”

Era foarte înțeleaptă și cam zgârcită (ea se descria chibzuită).  Dar era și foarte încăpățânată. Făcea numai cum voia ea. Te bătea la cap, prin repetiție până-ti anihila orice urmă de rezistența și faceai ca ea, doar ca să scapi de bătutul la cap.

Îi placea să învețe, să citească, să știe și să afle mersul lumii. Avea mintea deschisă la nou, deși trebuia ”să-ți pui sacul cum ți-e petecul” – știa să aibă o decentă în toate. Se îmbrăca cu mult bun_gust. În tinerețe haine-i cumpara Tonica, căci el ajungea foarte des în oraș.

Ne punea să învățăm, ne învața să fim corecte și uneori exagera, lăudându-ne te miri cui, fără nici un scop. Noi ne cam ofruscam când o auzeam povestindu-ne, când ne întâlneam. Ne învăța din mers, știm atâtea citate ale ei, că ne minunam, repetându-le și azi, uneori și zâmbind. Am moștenit diverse citate_sfătoase, o să încerc să fac o colecție.

Am moștenit de la ea o frică de boală, era (și sunt) cam văetuș.

Parea o femeie dură, nu era prea indulgentă, nici cu ea nici cu alții. Cerea corect să faci un lucru și-l plătea corect, dar te verfica. Nu se lăsa păcălită și nu accepta nimicuri. Nu-i plăceau compromisurile și nici nu făcea.

Te ”atingea” glumind, corecta falsurile cu zâmbetul pe buze. Nu aceepta nedreptățile sau lauda falsă sau minciunile. Era dintr-o bucată, dar avea și mici răutăți. Se întâmpla să o supere rău pe mama și dându-și seama că a greșit, la apostrofările noastre răspundea ”eiii, da’ ce i-am făcut??? am zgâriat-o?? să pună și ea la fund”. Tot acum bătrână ne zicea că ei nu-i mai este rușine, că-și poate cere drepturile, că poate să zică ce vrea: păi la anii mei cum să mai am rușine??? (I se părea normal ca ceilalți să fie jenați de vârsta ei.) Și au fost nouăzecișitrei, fără o lună.

Cu toate cele bune și toate cele rele,  mi-e grozav de dor de ea. Și Nelei îi este, precis.

*obor – curte;

Sursa foto: arhiva personală.

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Ina S. Copyright 2019-2020 – Toate drepturile rezervate”