Flashurile memoriei,

Prin iarnă,

Sub masă…

M-a emoționat un pitic, de curând, când l-am văzut sub o masa. Își făcea de lucru acolo, vorbind singur, însufletindu-si jucariile – niște masinuțe.

Într-o fracțiune de secundă mi-am regăsit propria-mi frantură de viață.

M-am văzut cu ochii minții, iarna, când trosnea focul în sobă, sub masa ce trona în camera de zi, la Turu. Era masa aceea, cu fața ei de masă, colorată ciudat, de care mamaia era tare mândră. Aceeasi masă, cu sertarul ei minune. Acolo, în acel sertar gaseai, de puteai cotrobăi (când nu te vedea mamaia) diverse. De la andrele, sticluțe vechi de medicamente sau de parfumuri, la cutii de alifii, la doftorii expirate, scrisori îngălbenite de vreme, forme de prajituri, modele începute de croșetături, diverse ziare_jurnale deteriorate de timp, până și jucării mici (fluiere de bâlci, păpuși, vreun hopa mitică). În pacea zilnică a dimineții, la căldură și liniște, universul nostru restrâns se regasea sub acea masa, chiar sub fața de masă, ce era suficient de lungă ca să ne ascundă. Era locul ferit privirilor curioase, locul ce ne apăra de ”rele” – babau’ri și oameni negrii, așa cum gândeam noi atunci. Era locul unde păpușile noastre se răsfățau, dansau, vorbeau, comentau – prindeau viața.

Păpușile ce eram, îmbrăcau păpușile mici jucarii, visându-ne la rândul nostru mari. Îmbrăcam păpușile ca și cum ne îmbrăcam noi. Trimiteam spre ele micile noastre dorințe. Ucenicia noastră, în a deveni mai mari, mai femei, mai mame se realiza sub masă, cu păpușile. Le doftoriceam, le îmbrăcam, le hrăneam, transferând asupra lor, noian de dragoste inocentă.

Am tăiat dantelarii, am tăiat ciorapii plasă, am tăiat și perdele. Toate acestea au fost sacrificate pe altarul croitoriei minuscule. Chiar eram preocupate și prea ocupate să nu reușim. Cât ți-e ziulica de lungă asta ne chinuia. Ascundea mamaia acele de cusut și papiotele cu ață ce-o folosea mai des – albă și neagră – restu’ culorilor erau ale noastre. Să fi văzut o mogâldeață cu un acon în mână împungând în văzduhul cerului.. Zâmbesc cu gândul aninat acolo. Nu știam să punem ața de cusut, mai scurtă sau s-o înnodăm la capat. Noi împingeam acul într-o uniune mai mult sau mai puțin estetică de petece.

Ciorapii de lână unde-s?

Cum ne trezeam la Turu, in diminețile iernii, cautam ciorapii să-i luam in picioare, musai, în concepția lui mamaie. Povestea lor, o altă poveste de iarnă, iat-o!

Lâna o cumparai din târg, dărăcită, toamna. Vedeai femeile venind pe strada cu baloane imense, în batice legate-n colțuri, pline de lână scărmănată, ziceai că-s puțin extraterestre.

Și erau, gândind că spre iarnă e nevoie de ciorapi grosi. Și mamaia și maia erau harnice și bune gospodine. Făceau niște scule pe vârtelnița de lână, ce era proaspăt toarsă pe fus. (Nu știu cum se face că acum nu am nici un fus acas’. Erau în sertarul șifonierului de lemn de cireș…). Noi ajutam să le facă ghem. Nu era chiar ușoară tehnologia manuala, a împletitului unor banali, ciorapi de lână.

Cu ghemul lângă, începeai vârful ciorapului în cinci cârlige (andrele mici). Calcâiul îl lasai pe ața și continuai carâmbul (partea de sus a șosetei). Reveneai la calcâi la final. Uff ce frumusețe ieșea în serile de iarnă, pe sobă. Primeai o pereche de șosete, de Crăciun. Și zâmbeai cadoului din tot sufletu’. Ce conta că era mare și nu mai reușeai să te încalți în ghetuțele noi?? Ce conta că te mânca și te scarpinai ca un apucat?? Lăsa să-ți fie cald! Erau buni doar pentru gumarii lui mamaia, de pe prag, cu care se ncalta prin curte sau erau bune și prin casa, pe dușumelele de lemn, răcoroase, în zilele grele, geroase.

Nu exista iarnă fară ciorapii de lână și fără mândria bunicelor, de a-i fi împletit și dăruit.

La untura pe pâine, scoverci și gogoși imense

Între Crăciun si Anul Nou, toate blidele erau ocupate cu câte ceva. Sfâraia plita din tinda casei și nici un om mare nu mai avea vreo treaba cu noi, pișpiricii. În vreo căldare cât roata casei se topea untura, îmbătând cu mirosul câinii din mahala. Și aceștia erau cam îngretosați, primisera destule porcării (resturi) și ei. Untura călduță era pusă în garniță (un fel de vadră – găleată, metalica, cu smalț si capac), se racorea, apoi ”pivniță” scria pe ea. Jumările aurii înflorite poposeau și ele într-o altă gârniță, ce cobora, apoi, tot la rece.

În diminetile figuroase, când ne înfloreau bujorii în obraji, când nu prea aveau timp de noi, mamaia ne ungea repede câte o felie de pâine cu acea untură. Și noi o mâncam cu multă plăcere. Aș vrea și acum să mai manânc felia aceea, de pâine.

V-am mai povestit că eram o mândrețe de copiii cuminți și frumoși. Pendulam între cele două bunici. La maia, mama mamei, ades poposeam, ca un facut, mai ales în timpul mesei. Când era zi de facut pâine în cuptor (era de pamânt) și asta se intâmpla des, caci moara era la doi pași, maia mai oprea din cocă și ne făcea scoverci. Întindea o foaie și taia fâșii lungi. Le potrivea injumatațind fâșia, apoi în bucata-fâșie făcea o mica tăietură la mijoc. Noi copii strecuram capetele pe acolo. Era distracția noastra, să facem fundița de cocă. Mâncam cu drag si poftă uscăturile acelea, date prin zahăr tos, imediat ce erau luate după foc. Mancam și râdeam că ne scăpa zaharul sau ne murdăream. Zâmbesc amintirilor dulci.

La vremea rea, când ulița zăcea în nea, neatinsă de picior de om, spre amiază, mamaia decreta Azi facem gogoși! Și așa se întâmpla.

Pregătea coca. Era un ritual. Căpisterea (albiuța mică, de lemn) de frământat poposea în bucătăria de iarnă, cu faina proaspat cernuta în ea. Locul ei, altfel, era sus pe lavița din bucătăria de vară, alături de altele (scrobeli, tăvi de colivi, linguri de lemn și câte altele nimicuri trebuincioase). După o nucă de drojdie, atunci alergai mult, chiar și după lapte. Lăsa la dospit minunea de cocă, ce noi o priveam cu uimire, asteptând să crească în vailing, nerăbdători. Întindea foaia pe masuța mică, de lemn cu trei picioare și ne jucam și noi cu bucățica de cocă primită. În bucataria de iarnă, când plita duduia, dădea jos câteva ochiuri de plită și punea cea mai mică crăticioară plină cu ulei, pe foc. Când sfâraia uleiul arunca o gogoasă ce fusese tăiată cu paharul și apoi întinsă în mâna unsă cu ulei. Erau niște gogoși uriașe (așa le vedeam atunci, azi cred ca erau obișnuite), dar moi, pufoase și pudrate, aromate și altfel.. Gustul gogoșii copilăriei voi l-ați regăsit???

Într-un colț de memorie, toate-s păstrate cu sfințenie și câteodată’ ceva le provoaca si-mi reamintesc…

Sursa foto și foto reprezentativă arhiva personală

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 ”Ina S. © Copyright 2019-2020 – Toate drepturile rezervate”