Flashurile memoriei,

Prin iarnă,

Sub masă…

M-a emoționat un pitic, de curând, când l-am văzut sub o masa. Își făcea de lucru acolo, vorbind singur, însufletindu-si jucariile – niște masinuțe.

Într-o fracțiune de secundă mi-am regăsit propria-mi frantură de viață.

M-am văzut cu ochii minții, iarna, când trosnea focul în sobă, sub masa ce trona în camera de zi, la Turu. Era masa aceea, cu fața ei de masă, colorată ciudat, de care mamaia era tare mândră. Aceeasi masă, cu sertarul ei minune. Acolo, în acel sertar gaseai, de puteai cotrobăi (când nu te vedea mamaia) diverse. De la andrele, sticluțe vechi de medicamente sau de parfumuri, la cutii de alifii, la doftorii expirate, scrisori îngălbenite de vreme, forme de prajituri, modele începute de croșetături, diverse ziare_jurnale deteriorate de timp, până și jucării mici (fluiere de bâlci, păpuși, vreun hopa mitică). În pacea zilnică a dimineții, la căldură și liniște, universul nostru restrâns se regasea sub acea masa, chiar sub fața de masă, ce era suficient de lungă ca să ne ascundă. Era locul ferit privirilor curioase, locul ce ne apăra de ”rele” – babau’ri și oameni negrii, așa cum gândeam noi atunci. Era locul unde păpușile noastre se răsfățau, dansau, vorbeau, comentau – prindeau viața.

Păpușile ce eram, îmbrăcau păpușile mici jucarii, visându-ne la rândul nostru mari. Îmbrăcam păpușile ca și cum ne îmbrăcam noi. Trimiteam spre ele micile noastre dorințe. Ucenicia noastră, în a deveni mai mari, mai femei, mai mame se realiza sub masă, cu păpușile. Le doftoriceam, le îmbrăcam, le hrăneam, transferând asupra lor, noian de dragoste inocentă.

Am tăiat dantelarii, am tăiat ciorapii plasă, am tăiat și perdele. Toate acestea au fost sacrificate pe altarul croitoriei minuscule. Chiar eram preocupate și prea ocupate să nu reușim. Cât ți-e ziulica de lungă asta ne chinuia. Ascundea mamaia acele de cusut și papiotele cu ață ce-o folosea mai des – albă și neagră – restu’ culorilor erau ale noastre. Să fi văzut o mogâldeață cu un acon în mână împungând în văzduhul cerului.. Zâmbesc cu gândul aninat acolo. Nu știam să punem ața de cusut, mai scurtă sau s-o înnodăm la capat. Noi împingeam acul într-o uniune mai mult sau mai puțin estetică de petece.

Ciorapii de lână unde-s?

Cum ne trezeam la Turu, in diminețile iernii, cautam ciorapii să-i luam in picioare, musai, în concepția lui mamaie. Povestea lor, o altă poveste de iarnă, iat-o!

Lâna o cumparai din târg, dărăcită, toamna. Vedeai femeile venind pe strada cu baloane imense, în batice legate-n colțuri, pline de lână scărmănată, ziceai că-s puțin extraterestre.

Și erau, gândind că spre iarnă e nevoie de ciorapi grosi. Și mamaia și maia erau harnice și bune gospodine. Făceau niște scule pe vârtelnița de lână, ce era proaspăt toarsă pe fus. (Nu știu cum se face că acum nu am nici un fus acas’. Erau în sertarul șifonierului de lemn de cireș…). Noi ajutam să le facă ghem. Nu era chiar ușoară tehnologia manuala, a împletitului unor banali, ciorapi de lână.

Cu ghemul lângă, începeai vârful ciorapului în cinci cârlige (andrele mici). Calcâiul îl lasai pe ața și continuai carâmbul (partea de sus a șosetei). Reveneai la calcâi la final. Uff ce frumusețe ieșea în serile de iarnă, pe sobă. Primeai o pereche de șosete, de Crăciun. Și zâmbeai cadoului din tot sufletu’. Ce conta că era mare și nu mai reușeai să te încalți în ghetuțele noi?? Ce conta că te mânca și te scarpinai ca un apucat?? Lăsa să-ți fie cald! Erau buni doar pentru gumarii lui mamaia, de pe prag, cu care se ncalta prin curte sau erau bune și prin casa, pe dușumelele de lemn, răcoroase, în zilele grele, geroase.

Nu exista iarnă fară ciorapii de lână și fără mândria bunicelor, de a-i fi împletit și dăruit.

La untura pe pâine, scoverci și gogoși imense

Între Crăciun si Anul Nou, toate blidele erau ocupate cu câte ceva. Sfâraia plita din tinda casei și nici un om mare nu mai avea vreo treaba cu noi, pișpiricii. În vreo căldare cât roata casei se topea untura, îmbătând cu mirosul câinii din mahala. Și aceștia erau cam îngretosați, primisera destule porcării (resturi) și ei. Untura călduță era pusă în garniță (un fel de vadră – găleată, metalica, cu smalț si capac), se racorea, apoi ”pivniță” scria pe ea. Jumările aurii înflorite poposeau și ele într-o altă gârniță, ce cobora, apoi, tot la rece.

În diminetile figuroase, când ne înfloreau bujorii în obraji, când nu prea aveau timp de noi, mamaia ne ungea repede câte o felie de pâine cu acea untură. Și noi o mâncam cu multă plăcere. Aș vrea și acum să mai manânc felia aceea, de pâine.

V-am mai povestit că eram o mândrețe de copiii cuminți și frumoși. Pendulam între cele două bunici. La maia, mama mamei, ades poposeam, ca un facut, mai ales în timpul mesei. Când era zi de facut pâine în cuptor (era de pamânt) și asta se intâmpla des, caci moara era la doi pași, maia mai oprea din cocă și ne făcea scoverci. Întindea o foaie și taia fâșii lungi. Le potrivea injumatațind fâșia, apoi în bucata-fâșie făcea o mica tăietură la mijoc. Noi copii strecuram capetele pe acolo. Era distracția noastra, să facem fundița de cocă. Mâncam cu drag si poftă uscăturile acelea, date prin zahăr tos, imediat ce erau luate după foc. Mancam și râdeam că ne scăpa zaharul sau ne murdăream. Zâmbesc amintirilor dulci.

La vremea rea, când ulița zăcea în nea, neatinsă de picior de om, spre amiază, mamaia decreta Azi facem gogoși! Și așa se întâmpla.

Pregătea coca. Era un ritual. Căpisterea (albiuța mică, de lemn) de frământat poposea în bucătăria de iarnă, cu faina proaspat cernuta în ea. Locul ei, altfel, era sus pe lavița din bucătăria de vară, alături de altele (scrobeli, tăvi de colivi, linguri de lemn și câte altele nimicuri trebuincioase). După o nucă de drojdie, atunci alergai mult, chiar și după lapte. Lăsa la dospit minunea de cocă, ce noi o priveam cu uimire, asteptând să crească în vailing, nerăbdători. Întindea foaia pe masuța mică, de lemn cu trei picioare și ne jucam și noi cu bucățica de cocă primită. În bucataria de iarnă, când plita duduia, dădea jos câteva ochiuri de plită și punea cea mai mică crăticioară plină cu ulei, pe foc. Când sfâraia uleiul arunca o gogoasă ce fusese tăiată cu paharul și apoi întinsă în mâna unsă cu ulei. Erau niște gogoși uriașe (așa le vedeam atunci, azi cred ca erau obișnuite), dar moi, pufoase și pudrate, aromate și altfel.. Gustul gogoșii copilăriei voi l-ați regăsit???

Într-un colț de memorie, toate-s păstrate cu sfințenie și câteodată’ ceva le provoaca si-mi reamintesc…

Sursa foto și foto reprezentativă arhiva personală

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 ”Ina S. © Copyright 2019-2020 – Toate drepturile rezervate

26 de gânduri despre „Flashurile memoriei,

Adăugă-le pe ale tale

  1. Câte amintiri dragi și ce frumos le-ai „depănat”!
    O copilărie așa frumoasă rămâne o sursă de bucurie și nostalgie pentru toată viața! Din toate amintirile acestea străbate starea de libertate, de dragoste neîngrădită de restricții absurde și program impus!
    Îmbrățișări pentru frumusețea acestor amintiri povestite! 🤗😘

    Apreciat de 1 persoană

  2. Citind randurile tale m-a lovit nostalgia. 🙂 Am derulat filmul amintirilor proprii care, pe alocuri, seamana cu ale tale. Sub masa nu m-am jucat, dar sora mea si prietenele ei tot pe acolo erau – „in casa”. 🙂
    Felia de paine (de vatra) unsa cu untura mi-o amintesc foarte bine. Si azi mananc, din cand in cand, dar nu are acel gust. 🙂
    Zile senine iti doresc! Pupici!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Doamne, Ina! M-ai trimis iar în casa bunicilor, la sertarul ăla fermecat în care cotrobăiam în prima zi când ajungeam acolo. Ani de zile am avut ritualul ăla şi când găseam câte o bomboană sau o ciocolată, păstrate de bunica pentru mine, parcă găseam o avere. Deşi ştiam toate sticluţele pe de rost, toate papiotele, toate pungile sau cutiuţele, tot mi se părea că acolo e o lume specială.
    La bunica, acelor scovergi le spunea izmene-ntoarse. Şi da, era activitatea mea preferată să trag de colţuri prin gaura aia.
    Iar garniţa cu untură şi carne-n ea, lângă un ochi de ou, dimineaţa, sau pâinea prăjită pe sobă, cu unsoare şi cu boia sau cu castraveţi muraţi sau ceapă roşie erau un deliciu cum nu am găsit pe nicăieri. Nu, gustul ăla nu se poate regăsi. Că nu mai suntem noi cum eram pe atunci…

    Apreciat de 2 persoane

  4. Imi plac pozele tale. Zâmbetul tău, încruntarea Nelei și blândețea bunicii.
    Îmi plac și amintirile din jurul mesei.
    Recunosc că eu mănânc în continuare pâine cu untură. Și fac scovegi. Dar cele descrise de tine, cele ca o fundiță, par a fi minciunele. Gustoase precum amintirile copilului din tine.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Mă gândesc că tu ai fost în copilăria mea… Nu m-am bucurat de tot ce ai descris atât de mult ca și tine. Copil de București, cu mama și bunica în București, am avut totuși marele noroc ca bunica să mă ducă uneori la străbunica la țară. Acolo era raiul pe care l-ai descris tu, rai de care mă bucuram împreună cu numeroșii mei veri de toate gradele. Amintirile tale mă ung la inimă și îți mulțumesc mult pentru asta!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Și noi eram multi verișori, la maia, mai ales, căci ne plimbam oriunde. Mă bucur așa mult ca am trăit acea atmosfera idilica, împreună ;). Am sa va povestesc și din amintirile de la străbunici. Și acolo ne răsfățau.
      Sigur și în copilăria dumneavoastră trebuie sa fie multa frumusete, căci vorba Potecutei, noi cei de atunci eram frumoși.
      Mulțumesc mult de rânduri, gânduri – bune. Va mbratisez cu drag. O seara plăcută! ☺️😘♥️

      Apreciat de 1 persoană

  6. Pot să zic că ai mei erau scutiți de umblatul după drojdie. În Seini era fabrica de „elesteu”, pentru care veneau săteni și din alte localități. În schimb, bunătățile pe care le-ai descris atât de nostalgic mi-au trezit și mie pofte ce nu vor mai fi niciodată ostoite. Dar îți mulțumesc pentru asta! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  7. Ce amintiri frumoase! Îți mulțumesc din suflet, dragă Ina, pentru emoția până la lacrimi ce mi-ai prilejuit-o citind aceste rânduri. Nu știu cum se face, dar tot ceea ce ai amintit tu aici este identic cu amintirile mele. Era o lume fermecată, multiplicată în atâtea variante frumoase, la toți copii de atunci. O lume simplă, dar plină de iubire! O lume atât de naturală și departe de tentațiile artificiale din zilele de acum, când copii se „bucură” mai mult de tehnologia care îi izolează, decât de acea comuniune a iubirii cu toți cei din jur. Jocul sub masă l-am trăit din plin alături de sora mea. Și o ajutam cu sârg la făcut rochițe, pentru că era mai mică decât mine. Sertarul de la masă („cutia mesei” – cum spunea mamaia) era la fel de plină de lucruri interesante.Iar zilele în care făcea scovergi (sau „uscățele”, cum mai glumea mamaia) sau gogoși…. erau zile de sărbătoare. Lăsam și joacă și tot, pentru a ne delecta cu acele bunătăți dulci și pufoase. Untura la garniță, jumările, lipia făcută pe vatră și atâtea alte minunății care ne-au încântat copilăria. Și mai ales iubirea cu care eram înconjurați și care ne-a făcut să creștem frumos în umbra ocrotitoare a acestor oameni extraordinari.Dumnezeu să-i odihnească în pace!
    Numai bine, dragă Ina și zile fericite! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  8. Ciorapii de lână! Noi le zicem colțuni. Fără colțuni nu puteai aştepta iarna. Toată vară împletea mama la colțuni, dar şi eu am ştiut cândva cum se fac. Cu cinci ace. Cum se uscau greu, trebuia să aibă fiecare minim trei perechi. Iernile erau grele în satul meu de la poalele Călimanilor!
    Şi gogoşi…wooow! Cred că o să fac astăzi! Ştii, Ina, la mine e încă noapte…

    Apreciat de 1 persoană

    1. La noi se impleteau ciorapii noi, atunci in toamna, spre iarna, pan’ sa dea geru’. Altfel mai aveam recuperati din iernile trecute. Alta era iarna la campie si alta la munte. Ce frumos trebuia sa fi fost la tine… Uau spor la mancat gogosi. 😛 Uff pai de-i noapte de ce nu dormi?? Ca noi te asteptam aici, nu plecam, nu ne mutam.. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      1. 😅🤣Uneori visez cu ochii deschişi! Eh, am fost pe la voi, prietenii virtuali, să văd ce mai faceți! Aşa am ajuns şi la tine! Da, iernile în satul meu era grele, cu omături ce depăşeau doi metri…oamenii purtau în acele vremuri reale bătălii cu Iarna. Acum s-a schimbat foarte tare clima. Abia dacă ninge câte 10-15 cm. Cât despre colțuni! Doar femeile în vârstă mai fac…că nici oi nu mai țin oamenii…deh! Ne-am domnit, cum zic bătrânii!
        Doar bine să ai draga mea!

        Apreciat de 1 persoană

      2. Ce vorba cutremuratoare! Si bunica mai zicea asa… Mi se zbarleste parul ”ne-am domnit!”
        Iar ai dreptate. Nu mai sunt nici bunii, nici zapezile de altadat’ si nici oile, macar.. Numai bine! Pupiciii

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Site web construit cu WordPress.com.

SUS ↑

GLOBETROTTER - blog de călătorii

impresii de calatorie și informatii utile din vacantele mele in strainatate

Maria in color splashes.🎨

Pictura este exprimarea mută a poeziei .

Radio 80

talk less, play more

imaginecontinua

Pretextul acestui blog este mica mea colecție de fotografii vechi. În timp s-a transformat în pasiune. O pasiune care ne trimite, pe noi, cei de azi, în lumea de altădată, prin intermediul unor fotografii de epocă.

pardauro blog

un om cu capul pe umeri

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

G.Dansul vietii

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

De-ale Irinei

Eu, aici, acum, altfel

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Monolog cu un străin

Iubesc, am curaj și mă tem...

La mine în suflet

Gânduri, trairi, opinii...Iubiri

Gălăgie'n Cap

Verzi și uscate

ღ♪ Odăița Mea Virtuală ღ♪

Lipsa de comunicare este mai profundă și mai nocivă decât orice altă lipsă. Prețuiți ceea ce aveți deja! Pornesc într-o nouă zi din viață…fie ca aceasta (și toate celelalte)să fie o zi bună Pentru Tine LUME!

Monalisa

Simte și trăiește!

ATITUDINE SLABĂ

Când uit ce sunt, devin ce aş putea fi.- Lao Tzu

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: