Azi, în zi de Paști, gândul, iar îmi fuge în spate. Paștele nostru, cred că întotdeauna s-a consumat la Turu. Nu-mi amintesc să fi fost altfel. Cum să vină Paștele fără familie, verde, liliac și ceapă din grădina, pentru stufat și mult așteptatul vin??
Acum mulți ani privind în urmă, unchiul Costel, fratele mamei, murise fără lumânare. Și mama, ce de obicei nu-i bisericoasă, atunci s-a comportat ca o habotnică. Eu și Nela, adolescente, am mers și am luat lumină de la trei biserici. Așa trebuia! Mama împărțea batiste albe și cutii de chibrite cu un bănuț în ele, în biserică, în timpul slujbei de Înviere. O altă formă de iertare și oferire a luminii pentru cel plecat..
Și nu era ușor, dar era frumos, trebuia să stai la coada, era puzderie de lume, primeai lumină de la vecinul tău, sfințenia venea din mână în mână. Trebuia să ajungi cu lumină la mormânt. Nu mai știu amănunte, de la o biserică a adus și mama lumina. Și drumul are povestea lui, cu ochii în flacără aceea mică, dar acaparatoare, cu ochii mijiți, nemaivazând altceva în jur, decât contururi de umbre vagi, când ceasul era trecut de doi’spe, părea un drum inițiatic. Dar păzind-o să nu se stingă – flacăra – am intrat fix într-un stâlp metalic subțire de pe trotuar. Mă durea lovitura primită și ochii nu puteau zării nimic în jur, dar părea ceva misterios, magic și mai puțin lumesc. Oare ce voi fi greșind?? Poate că nu credeam, din toată inima, în ce faceam.. poate îndoiala..
Intrarea în cimitir mi-a produs o mare uimire. Din fiecare mormânt se întindeau raze de lumină. Candelele aprinse pâlpâiau la capetele blajinilor. Și locul nu era fioros sau gol. Erau – puzderie de oameni ce aduceau lumină celor plecați în lumea cealaltă. Fusese curățit în ajun, era plin de flori și ramuri de copăcei. Era însuflețit locul și nimic nu mă va convinge că nu era așa.
Asta-i latura noastă mai puțin lumească sau dimpotrivă..
Dar după ce duceam lumină la ”ai noștrii” ne reîntorceam la biserică și asistam la slujba de Înviere. Trebuia să luăm Paștele.
Tradus din greceste, paștele, ca și cuvânt, înseamnă trecere. Oare trecem prin credință, în bunătate, spre lumina interioară?? Simbolistic, „Acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi.. acesta este sângele Meu, care se varsă pentru voi..„, este bucuria Învierii cu care ne binecuvântează Domnul. Nu??
Și când eram mici-mici, mai totdeauna, eu și Nela, primeam de Paști ”aceiași” rochiță, (ne luau rochițe identice, se vedea că suntem surori de la o poștă), mărimea fiind diferită. Era surpriza ce-o așteptam cu emoție, în fiecare an. Fiind primăvară, erau niste rochițe de stofă, un pic mai grosuțe, cu câte un mic volănaș și o broderie delicată. Eu mă simțeam prințesă. Aveam și pantofiori roșii de lac. Nela avea o mică problemă, îi primise cu două mărimi mai mari. Pantofii ni-i lua tata, de la Bacău, atunci când ajungea, complet ocazional, cu ceva treburi de serviciu. Din mijlocul câmpiei și până la Bacău e cale lungă, n-a avut cum să-i schimbe, a rămas să-i crească Nelei piciorul.
Luam Paștele, curățiți, cu hăinuțe noi, cu veselie și apoi acesta, rămânea agățat în liliacul din pragul casei, cu brazda de „verde”, fierul și roșelile sub el. Toate într-un amalgam, să ne dea putere, în credință. Noi copii nu cred că înțelegeam, dar copiam ritualul, căci și noi eram bucuroși. Era o veselie ce ne făcea să trepidam. Ouăle roșii, colorate erau pentru noi bucuria supremă. Ciocneam și roșeam în obraji, voiam să avem cel mai tare ou.

Stufatul de miel, cu usturoiul înnodat, drobul plin de verdețuri proaspete și cozonacul uns cu ou mult și zahăr presărat – să aibă față. Acestea țineau isonul ouălor roșii, de Paște.

Toate acestea le păstrăm și acum, cu sfințenie. Încercăm macar…
Sursa foto: arhiva personală
Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.
Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
“©Copyright 2019-2020 – Toate drepturile rezervate”
Frumoase amintiri, dintr-o perioadă mai senină! Frumoase și ouăle vopsite! M-ai întors în timp! 🌹😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Amintirile-s vechi, ouale sunt ”proaspete”. 🙂 Ma bucur ca-ti plac. Pupiciii
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Frumoasă rememorare a unor sărbători ținute cum se cuvine. Mulțumesc că ai împărțit cu noi bucuria de a-ți reaminti Paștele copilăriei!
Sănătate și numai bine!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc frumos, eu! Amintiri de cand n-aveam prea multe griji, dar eram un observator atent. 🙂 O saptamana buna! Pupiciii
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Minunat. O evocare plină de înțelesuri. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙂 Multumesc. Amintiri de demult.. O saptamana buna!! Pupicii
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc! O voi începe cu un surâs provocat de evocarea ta. Și eu, și sora mea primeam rochițele, poșete și săndăluțe identice.
ApreciazăApreciază
Atunci hainutele noi de Pasti erau singurele ”cadouri”. Era uneori racoare si un pardesiu sau pluovar ne ascundea rochitele. Tristete de-o clipa, ca daca schimba vorba cineva, deja uitam. 😛
Nu erau dulciuri si nici iepurasi, dar cat ne bucura cozonacul prospat copt. Uneori primeam si turtite calde.. Ma iau cu vorba! 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A fost interesant să-mi aduc aminte citind articolul tău, despre acele vremuri.
Visez și acum la vremile de altădată, O seară frumoasă, Ina !!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asa erau vremurile… Asa sunt si amintirile. Multam. O saptamana buna, Stef! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu nu am petrecut vreodata Pastele undeva in mediul satesc. In oras e mai simplificat cumva.
Tare frumos ai povestit aceste momente. Si impactul lor sufletesc cred ca este foarte diferit.
Multumesc mult, draga Ina! Sa-ti fie zilele frumoase! Pupici!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sa ne fie, Doamme ajuta, Suzana! E o mare diferenta. Sau asa simpt eu, obisnuita cu verdele din curti si cu oamenii simpli peste tot. Si cu mici obiceiuri.. impamantenite. 🙂 O saptamana buna! Pupiciii
ApreciazăApreciază
Acuma zi daca nu am dreptate … de Pasti aveam întotdeauna pantofi noi, dar … OBLIGAT ploua în prima zi de Pasti! 😅 Iar mama se încapatana sa ma lase sa-mi iau pantofii noi! 😅
Si eu eram la Bucuresti unde totul era asfaltat! Nici nu vreau sa ma gandesc cum era la tara!
Cred ca sunt 10 ani de cand nu am mai vopsit oua … Nu mananca nimeni ou fiert aici la mine iar drob de miel … poate ca în copilarie am gustat asa ceva … cum sa omor un animal asa mic … nici nu ma gandesc sa iau vreodata carne de miel! Noroc ca si soata gandeste ca mine!
Nu ma întelege gresit, stiu ca asa e traditia romaneasca si nu acuz pe nimeni, dar noi nu o mai tinem!
Seara placuta si saptamana noua cu spor!
Muah! 😊 Pupicios! 😘😘😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai dreptate! Eiii, rochite noi da, dar pantofiori, cred ca doar daca nu mai incapeam in cei vechi. 😀 Si nu stiu de ce nu-mi amintesc ploaia ta… Cat despre oua rosii, na e o alegere, poate fi sau nu. Iar drobul la fel. Dar anul asta, drobul din poza e soft, ca nu am putut iesii din casa si miel nu a fost :(( . E drob din carne tocata si ficat de porc si de pui… de magazin. :(( Dar vine el Pastele viitor, sa fiM sanatosi! O saptamana excelenta sa ai si tu! Pupiciiii Ella!
ApreciazăApreciază
Mi-ai amintit de copilarie și de sărbătorile pascale. Nu erau candele pe vremea aceea și, așa cum ai zis și tu, grija cea mare era să ajungem cu lumina acasă. Plecam de la biserică în grupuri spre casă să ne spunem poveștile interminabile, dar și să fim siguri că ajungem cu lumina. Dacă o pală de vânt o stingea, aveai de la cine reaprinde lumânarea. Nu-mi amintesc să fi rămas vreodată toţi fără lumină.
Ce vremuri frumoase!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
In cate un an era mai usor, in alti ani mai greu. Noi eram spre vale si se facea un curent ingrozitor. Ne protejam lumanarile cum puteam, dar eram fericiti cand ajungeam cu lumina acasa. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Amintiri frumoase care se sting odată cu noi, în bătaia timpului și a vremurilor, mereu în schimbare și ele. Noi, băieții, ciocneam ouăle primite de la casele pe unde am umblat a uda. Oul câștigător în lua pe cel spart, iar eu îmi amintesc cum într-un an am pierdut toate cele 30 de ouă pe care le adunasem. Cred că băiatul care le-a câștigat a trișat cu un ou contrafăcut. 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce frumoase tradiții! La noi nu se uda, deci nu prea știu ce și cum, doar crâmpeie, din auzite… Dar că oul puternic îl ia pe cel mai slab, clar. Zâmbesc gândind cum sa pierzi 30 de oua. Era o avere atunci. 🙂 O săptămână buna!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„Astăzi chiar de m-aș întoarce/A-nțelege nu mai pot”…
Și eu am cunoscut simplitatea și frumusețea celor povestite de tine, dar după aia, mare, sentimentul n-a mai fost nicicînd același 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poate că ai dreptate, poate vedeam frumusețe în tot, atunci, cu ochi de copil. Deși, fiind acolo, in fiecare an, nimic nu părea a fi altfel. ☺️ Pupicii
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce amintiri frumoase mi-ai trezit! Când mergeam la bunici, la ţară, aveau un farmec aparte sărbătorile, era totul în alte culori, era mai intens, mai altfel.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că țin de mână copilăria cu bunicii și cu obiceiurile, la țară. De aceea.. Pupicii
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce amintiri frumoase și emoționante. Așa de fain le povestești…Îmi amintesc imediat ce frumos era și la noi, în minunatele zile pascale. Părinți, bunici, frați, vecini, rude… Era un parfum de sărbătoare în tot satul. Iar dimineața… obiceiul de a împărți prin vecini ouă roșii, pască și cozonac. Gustam din toate, ca să vedem care tanti a făcut cel mai bun cozonac. Vecina tanti Florica era de departe experta. În viața mea nu am mâncat cozonac mai bun ca la dânsa. Bătea aluatul toată ziua, iar cozonacii erau cei mai pufoși. Și mi-a mai rămas în amintire ciorba de miel, cu mult leuștean verde, din grădină, pe desupra…
Numai bine, dragă Ina și zile cât mai frumoase, împreună cu cei dragi! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi place că-mi spui cum petreceai și tu, copil Paștele. Tot că și noi, familie, cozonaci in cuptor și mâncare naturala, cu gust! Cum ne-om fi pierdut îndemânarea și gustul?? Eu nu știu să fac cozonaci, „mea culpa” și nici gustul acela nu-l mai regăsesc.. 🙁 Mulțam pentru tot! O săptămână buna sa ai! 🙂
ApreciazăApreciază
Cum numai tu puteai să scrii, Ina, așa drag îmi e de cum așterni tu cuvintele când vine vorba de tradiții și credință. Așa este, Paștele era cu haine noi și miros de usturoi, din stufat 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult! Sunt doar simple amintiri, dar îmi fac bine retraindu-le un pic. Din când în când. Era multa simplitate. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E o descriere reusita si necesara. Ar trebui sa scriem fiecare despre modul cum sarbatorim. Obiceiul prezentat il traiesc de Pasti de vreo trei ani de cand locuiesc langa un cimitir intr-o comuna din Ilfov. Este emotionant.
Felicitari!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc. As fi curioasa sa citesc cum sărbătoriți, sărbătoreați și voi. M-am bucurat să aflu ca mai exista obiceiul și prin alte părți, de a duce chiar în noaptea de Înviere lumina în cimitir.
O zi buna!
ApreciazăApreciază
Eu îmi amintesc doar cum dîrdâiam când ne sculau părinții să mergem la slujbă (în Ardeal se ținea slujba de Înviere la 4 dimineața) iar frigul și somnul întrerupt ne făcea să tremurăm. Îmi amintesc rochițele pătate cu ceară, fapt compensat doar de căutarea cadourilor aduse de iepuraș :(. Când am venit în București nu se auzise încă de așa ceva. De stropitul fetelor după o zi sau doua (tot obicei săsesc). Și da. Noi copiii aveam două sărbători. Vecinii din curte erau sași și primeam ouă vopsite și de la ei. Și îmi amintesc de stufatul cu verdețuri împletite cum nu cred că mai face cineva.
Te invidiez pentru atmosfera de poveste a amintirilor tale.
ApreciazăApreciază
Rochițele cu ceara! Da, erau, noroc că se scotea cu fierul de calcat și multe ziare. Stufat de face inca , facem și noi cu împletituri.
Dar la mine in sud nu era stropit și iepurași. Deloc..
Deși cred ca-s obiceiuri frumoase, nu le știu decât ca și nume.
Mulțumesc de rânduri, gânduri. 🙂 O zi buna!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știi? În Sibiul acelor ani, în jurul meu, nu prea avea loc religia. Dar da. Existau tradiții. Cred că asta ne-a salvat. Ori ne-a păcălit? Nu pot să știu.
Bucură-te de ziua de azi și de cea de mâine. Aștept multe alte amintiri povestite.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc mult! Mai povestesc, fara griji.
Cred că suntem ce suntem cu tot ce au investit și cei din urmă în noi, și ca ereditate..
ApreciazăApreciat de 1 persoană