Lisa (2)

Lisa e locul uimitor, unde au trăit străbunicii, din partea tatii. Mi-a rămas întipărită în minte. Am mai scris despre ea, aici: Lisa(1).

Luam, dis de dimineață, rata* sau o mașină de ocazie ce-i drept – mai rar și coboram în satul nou al Lisei. Erau două sate. Nou și vechi, ca-n toate cele, nu? Treceam prin fața casei lui tata nașu’, de pe șosea, dar nu ne opream. Direcția noastră era clară, întâi mergeam „la moși”, cum ar fi zis mamaia, „la întoarcere facem vizitele de curtoazie”.

Făceam dreapta pe prima uliță și la următorul colț zăream casa: înaltă, simplă, albă, cu binecunoscutul dud la poarta, ce părea că ne așteaptă și el.

Venea prima grădina, la întâlnire, apoi via și deveam nerăbdători să ajungem la casă. Și mărul dulce cu fructe galbene, tari, puțin rumenite de soare ne aștepta spre ogeac*. Merele găunoase umpleau pământul într-o desfătare deșănțată sub pom și împrejur.

Ajungând la porți privirea cobora din dud fix în cerdac. Trecând de porți se oprea acolo, pe tatamare – ce era senin, făcându-și veacul lâncezind pe un scaun, mare, de lemn, cu o pernă cât roata carului. Era acolo părând adormit, dar nu! simțurile-i erau ascuțite.

Ne ieșea în cale vesel, pipăindu-ne creștetul capului, apoi aplecându-se să ne pupe și să ne ridice-n aer. Fața blândă-i înflorea.

Tatamare, Tudor era orb de ceva vreme.. Se lovise de un stâlp într-o seară. Își pierduse treptat vederea, în două trei zile, ca și cum ai stinge o lampă cu feștilă – ncet… Muncise toată viața lui, fusese dogar, muncise la câmp, făcuse războiul, crescuse copiii ce acum erau la casele lor, era un om falnic, înalt ca bradul. Beteșugul lui nu l-a încovoiat. Se deprinsese cu el. Nu fără oareș’ce obidă. Se plimba în obor* detașat, fără nici o ezitare, știa locul și cu ochii închiși. Dacă îl vedeai ascuțind aracii, cocoșat deasupra unei buturi, niciodată n-ai fii bănuit că-i orb. Avea o siguranță cu care arunca barda ascuțind aracul, uimitoare. Afară din curte însă devenea neputincios, era un copil mare ce trebuia condus și căruia trebuia să-i descrii prin cuvinte imaginile. Ochii străbunicii Ioana, erau și ochii lui acum.

Trebuia să-i ajutăm cu câte ceva, dar mai ales să le ducem pâinea „cea de toate zilele”. Ajutor însemna să le ducem ceva de la moară, ce măcinasem pentru ei, să mergem la cules – la vie, cea de pe vale, să culegem porumbii, de la global*. Erau de cules fructe, de împrejmuit curtea cu plăci de ciment, de participat la săpatul fântânii, din bătătură, de stropit, tăiat, legat via. Câte nu erau de făcut? Nici treburile mici nu erau de lepădat. Cine să pună la spălat preșurile, de gătit pentru oamenii ce erau la munci, cine să urce în pod, să mute butoaiele în tindă, să deretice prin velințele*, macate grele?? În fine, treburi ca la orice casă, nimic spectaculos..

În stânga curții, pe colț era bucuria Ioanei, grădinița. Primăvara era o mica oază de culoare. Erau lalelele bătute roșii și un pic șatirate pe margini cu galben, într-o mare revărsare. Eu nu le-am mai întâlnit altundeva. Sunt unice pentru mine! Și liliacul alb, bătut și parfumat. Aproape ni-l dădea la spinare, la plecare. Primeam un întreg pomișor, și era mic și nu prea zdravăn, căci pățea asta-n fiecare an.

Ioana, mămărica, era o femeie bună, blândă și harnică. Ajunsese la Tudor, la câțiva ani de când murise Petra (prima lui soție) și acesta rămăsese singur cu trei copiii. Ea nu făcea copiii și de aceea fusese ”aleasă”. Pe lângă ai lui Ponescu (înalți și mătăhăloși), ea era o miniatură delicată. Scundă și slabă, calmă și blondă. Eu o știam numai cu părul nins de ani și prins într-o coadă ce se făcea coc la spate, sub bariș*, cum ar spune ea.. Ne iubea necondiționat, nu-și mai încăpea în piele de drag când ne vedea. Se învârtea ca un titirez, încercând să ne ajute, să ne ncurce.. Era un zâmbet toată. Își căuta rezerva de bomboane din borcanul de la vatră și primeam una, oferită din tot sufletul. Cu palma în care se afla bomboana și cu ochii aceia albaștri_cenusii lăcrimând, de bucuria revederii noastre..

Ușa intrării în casă, din balcon, era imensă, din doua canate*, cu geamlâcuri deasupra lor, ca o etajeră, ascunsă bine privirilor curioase.

Din balcon – din cerdac te trezeai în sală. Sala era o cameră imensă cu masa mare, de stejar, de zece persoane, ce trona în mijloc. Aceasta ținea loc de bucatarie, dar și camera de zi, unde se punea țara la cale. O cameră așa mare n-am mai regăsit în nici o altă casă ce-o știam atunci. Într-un colț sala avea vatră, cuptorul de pământ și coșul imens cu corlata* lui. Erau tigăi, tingiri de alamă și câteva ceauane de fontă, țigănești, probabil luate din bâlciurile trecute, câteva ibrice, dar și pirostrii, de câteva mărimi, toate atârnate în cuiele aflate-n piatra coșului. Corlata era depozitara chibritelor, ce trebuiau ferite de copii, căpisterea* sau covata* de frământat pâine, cu ceva făină în ea, câteva borcane cu niște bomboane cu lapte – comoara, dar și altele goale ce erau folosite ad-hoc pe post de vază. Și lămpile cu gaz lampant, erau ferite de noi și tot acolo le țineau. Le știți?? Aveau o sticlă, alungită, ca un trup de femeie și o oglinjoară, mică, rotundă, tocmai potrivită mocuțelor noastre.. Și câte alte nimicuri nu găseai aici, de ajungeai..

În stânga ușii din balcon, în sală trona, mare, cât să te împiedici în ea, lada de zestre a Ioanei, acum plină cu porumb, grâu și mai ales mălai și făină. Și era și câte un șoricel curajos, ce ieșea și măsura sala în viteza, speriat, când cineva lua făină, de frământat gogoși sau vreo pâine roată_de_soare. Deasupra ei, era gura podului și arar când se punea scara, să se dea jos vreo damigeană sau struguri uscați sau vreo pălărie de floarea soarelui, eu îmi frângeam gâtul privind, așa sus era.

În dreapta cum intrai în sală, era raftul cu vedrele de apă, de aramă, lângă cobilița lor. Erau pline cu apa ceea vie, proaspăt scoasă din fântână. ”Plimbarea” la apă, pe vale, la fântâna cu cumpănă, mie mi se părea o aventură. Îsi punea pe cobilița vedrele și într-un echilibru uimitor, femeia casei urca sau coboara valea. Așa delicată și asa puternică în acelasi timp.. Întotdeauna mie-mi părea o cruce-n mișcare, vouă nu??

Pe pereți erau și mici rafturi de lemn, chiar și un mic bufet de vase. Totul era foarte simplu și practic. Câteva străchini, căni, ceșcuțe de pământ și câteva linguri și tocătoare de lemn.

Pe jos era pământ, nu erau dușumele de lemn, decât în cele două camere ce mărgineau sala, una în stânga, alta în dreapta. Una era a moșilor, alta a lui Vicuta, baiatul cel mic, ce-ar fi trebuit să aibă grijă de moși, să moștenească casa așa cum se cădea. Dar s-a stins înaintea lor, o altă poveste, lăsându-i cu sufletul pulbere. Mamarea, și ea s-a dus, la juma’ de an după băiat, să-i țină de urât cred, în lumea aia rece. Dar va urma..

La fiecare burlan era un butoi de tablă și strângeau apa de ploaie. ”Cu săpun de casă, leșie, era cel mai bun perlan”, cred că știți.. Noi, mici, eram atrase ca un magnet de ele. De câte ori n-am plecat ude de la Lisa și bodogănite din cauza butoiașelor cu apă de ploaie!

Dacă te duceai în obor, lăsând casa în stânga, dădeai fix în ogeac – în coșare. Acolo erau fostele unelte ale lui Tudor, erau butoaiele de vin, alte acareturi.

Până-n ogeac, te mușcau de ochi cireșele rosii, pietroase, de era primăvară. Mari, tari si dulci, numai bune de strâns în cușma lui Tudor și apoi de spalat în vadra de după ușa și dat la copii doritori. Ne puneam și cercei_cireșe..

În curtea păsărilor, trona porumbarul, căsuța-n varf de băț. Doar Mirea de la Cluj, baiatul lui Vica, alt nepot, mai mare și mai ales mai înalt se încumeta să se urce acolo. Noi nici cu mintea nu ajungeam – eram prea mici. El și tatamare trebăluiau pe acolo.

Închid ochii și mă trezesc admonestată, mai mult mângâiată de graiul dulce: ”stai mereu*”, „du-te fuguța în ogeac și adu-mi acele că le-am uitat”, ”unde ai pus cheaptanu’ că pe laviță* nu-i? ”..

Asta-i Lisa pentru mine, un amalgam de cireșe pietroase, liliac, struguri, lalele bătute, bomboane din borcan, apă de ploaie, porumbei și foarte multă iubire.

*ogeac – dependință de-a casei;

* rata – autobuz cu program și traseu fix ce lega pe vremea aceea localitățile limitrofe;

* obor – curte;

*global – parcelă de pământ primită ca lot de folosință, pentru munci agricole, de la stat, după ce fusese luat pământul țăranilor;

* canate – părți ale ușii;

* corlata – în partea de sus a unui cuptor, un fel de etajeră, polița- opusă pereților.

* căpisterea – covata – copaie (albiuță) de lemn, folosită la frământatul pâinii;

*bariș – batic; *velință – cuvertură de pat;

* mereu- încet, ușor; *cheaptanul -pieptanul;

* lavita- lada;

Sursa foto și foto reprezentativă: arhiva personală

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.

Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright © 2019 – 2020 Ina S. – Toate drepturile rezervate”