Primară

Că tot se termină școala anului ăsta ciudat, că tot am gândit ziua învățătorului – ce n-o știam, dar am aflat-o aici în blog, că tot m-am uitat prin albume, răscolind prin fotografii vechi … O fotografie șifonată cu zimți îmi arată o pitică cu ochii oblici, puțin  încercănați, cu genunchii juliți și cu o coroniță pusă  strâmb. 

Remarcati seriozitatea momentului, totusi 😛

Școala era o joacă, pe alocuri puțin mai serioasă, dar atenția mea la ce-i in jur m-a ajutat mereu. Nu știu dacă am învățat tot, nici acum nu știu bine mersu’ lumii, dar știu ce-i cu ea, într-un mod superficial, așa cum ne e servit. Mă uit și-mi place să stiu, să vad, să nteleg, să cunosc, să aflu. Am încă meteahna asta.

Școala cu ‘nvataturile ei îmi părea o mică datorie. Uneori nu era doar un zâmbet și-o floare, dar mă descurcam onorabil.

Am multe amintiri plăcute, de atunci, de la careul primelor zile de școala, până la întâlnirile dintre noi în curtea școlii la joacă, după orele de școală. Așteptam, de fiecare dată, cu înfrigurare, o vară întreagă sa înceapă școala, să-mi revăd  colegii, învățătoarea, clasele mai mult sau mai puțin primitoare, curtea școlii cu locurile dragi. Parcă văd cum mama îmi lua un buchet de flori, de început sau final de an, simplu, nepretențios pentru ”tovarasa/ doamna”, oricare se întâmpla să fie.  Celofanul era valorificat artistic cu ocazia asta, altfel acoperea doar borcanele de conserve, pragmatic. Acum avea o altă utilitate, mai artistică, acoperea, proteja, îmbrățișa buchetul meu de flori.

Frumusețea dimineților de toamnă călduță era inegalabila… Zgribulită si gureșă, puțin adormită, șifonată, nemâncată – nu-mi plăcea laptele lăsat de mama pe masă – îl aruncam fix la chiuvetă (dacă scăpam de ochiu’ vigilent al mamii, când era la serviciu), mă zoream spre copii scoli.

Drumul spre/ dinspre școală, era pe strada Vasile Alecsandri, niciodată monoton, face parte din povestea dragă mie, numita școală. Exista o binevenită si apreciată de noi școlarii, “scurtatura” prin curtea cresei. Cresa, în ochii mei era o cladire pătrată in drumul nostru, ceva nedefinit, de unde niciodată nu se auzea nici un zgomot, doar pe geam zăream doar niste paturi albe, aliniate ‘ntr-o geometrie perfectă. N-aș putea spune de ce mie îmi inducea o oarecare teama această cladire_stafie. Săritura peste gard era a doua noastră natură si trebuia sa sărim un gard mic de sârma dintre creșă și școală. Câteodată cineva se revolta, ne închidea  spărtura din gardul cresei sau închidea ușa larg deschisă, altfel, si atunci ne apucam să ocolim, iar pe Alecsandi, imbrancindu-ne unii in alții, cântând, țipând, chirăind. Ce-i drept,  era o soluție temporară, întotdeauna cineva ne înapoia ‘’scurtatura’’.  

Îmi amintesc si clorul din bai, mirosul acela  pregnant care aproape mă îneca în copilarie. Asta că tot suntem fani clor în pandemie. Și vă garantez că e o amintire puternica vis-a vis de școală.

Prima scoala (clasa intaia) era si cu teme scrise si rescrise si sterse, până se rupea foaia. Mă mustruluia mama, îmi rupea foile, îmi ținea mana într-a ei, ajutandu-ma să fac contururile literelor. Mă ajuta și la socoteli.. Nu-mi amintesc prea multe. Oboseam și-o luam de la capăt. Odată, după greselile sau mazgalelile din caiet – mi-a  rupt foile si m-a pus să copiez în aceea seară/noapte tot caietul. Din el zburau, fugeau foile, în cercuri line, ca fluturii. M-a urmarit în timp caietul acela de ”noapte”.

Școala ”mica” (primară) cu tasnitoarea de apa, plină de copii cocoțați pe ea, la băut de apă vie, desi ne era  interzisă (”nu aveti voie daca sunteti incinsi sa beti apa rece de la tasnitoare”).

Școala ”mica” cu  bârna ei din bușteni, cu țărușii busteni_descrescatori, cu  groapa de nisip si locurile de joacă. Aaa si terenurile de handball si fotball  pline de copii.
 Și vecinătățile școlii sunt memorabile. În spate era o curte a cuiva care ne spărgea cu bucurie, mingile, exasperați că acestea ajungeau mult prea des, în curtea lor. Era și apropierea de spital, unde-mi aruncam pachetelul de mancare, ce nu-l puteam da gata sau nu-mi placea. O singura problema aveam, gardul era din plasa de sarma, inalt de peste doi metrii si eu mogaldeata nu reuseam sa arunc pachetelul. De cele mai mute ori se intorcea inapoi in capul meu si pauza mea se ocupase cu asta. Dar ce drag imi era si chioscul de langa scoala, de unde-mi luam rar corn sau baton, dar mai des eugenii. Eugenia costa 65 bani, o suma infima, dar era deliciul nostru.

Școala “mica” cu d-na Nuc, draga noastră învățătoare, ce nu era prea duioasă, pe alocuri avea accente de duritate, dar altfel ne explica clar și bine.  Instituise o mică armată în clasa. Ne-a dresat  să fim cuminti si când încălcam regula, ne batea cu linia în dunga, peste buricele degetelor strânse. Maimuțica de mine a încercat chinul liniei, odata când, plecati in parc cu o alta invatatoare, dupa participarea la actiunea oficiala, ne-am făcut nevăzuți și am luat-o înapoi, pe poteci strâmte si strâmbe, dupa mâțișori.  Nu-mi amintesc de era primavara sau nu, dar atunci eram cu siguranță prea mica ca să știu, cert e ca am cazut cu un picior, în mlastina de la Sipot si ștrampisorii albi s-au înnegrit ‘nămolit. Na…  Cineva din grup a ”transpirat”, a aflat și tovarășa si dimineață ne-a oferit corecția sadică cu oares ‘ce plăcere. D-na Nuc a ramas în amintiri.. într-un loc idilic si călduț. O mai întâlnesc uneori si este cu o bicicleta, la fel de slaba si cu aceeasi voce dura. Întâlnirea ne face placere amândurora.

Iuresul, larma școlarilor urmărea cartierul :). Și-n curtea blocurilor, până se însera se auzea larma copiilor.
Din când în când apostrofând, un parinte energic ne spargea gașca, extragandu-si copilul, copii. Liniștea serii cobora si ne găsea obosiți dupa o zi ’n picioare si murdarei si lihniti, ades.

 Din altă fotografie veche apare aceeași figură, nițel mai mare. Părul mai lung, o fustă plisată de pionier, o iE-  moștenire de familie, când iile nu  erau la mare preț si un buchet de crini pentru doamna învățătoare, la final de an. Aceiași genunchi mari, ce  ieșeau în evidență,  siluetă  astenica, langa Nela, la fel de slaba.

Cu Nela, la sfarsit de an scolar si cu ochii in soare.. in asteptarea unui premiu

Nu m-am cumințit, dar nici nu am comis prea rele sau urâte in scoala. Nu am amintiri urate sau grele. Asta eram!  Minunată! (minune eu, dar și în stare să mă minunezZ) ca orice copil… Am fost, în școală, un copil docil si foarte atent.

Sursa foto arhiva personală;

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar si a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright 2019-2020 – Toate drepturile rezervate

19 gânduri despre „Primară

Adăugă-le pe ale tale

  1. Mi-e tare drag de tine în poze, dar n-am înțeles niciodată moda aia a fustelor scurte de tot. Sunt și mamă de fetiță și recunosc că nici acum nu înțeleg de ce unele copile au fustițele cu vedere la ce au pe dedesubt sau la pampers. E o ciudățenie pentur mine. În rest, la fel ca tine am avut uniforma. Întocmai, dar mai lungă, era până deasupra genunchiului. Să nu te superi, Ina, era doar o constatare, așa sunt eu, nu-mi place minijupul. Îmi plac fustele o palmă deasupra genunchiului 🙂
    În privința învățătoarei, hm… prea trist subiectul ca să-l abordez. 😦 O fac pe larg în roman.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Multumesc frumos! Fustitele erau normale, doar ca noi cresteam si ramaneau mici. Si dupa ce imi ramaneau mie mica o primea Nela. 🙂 Acum imi plac la alte fete miniurile mie insa imi plac fix pana la genunchi. Sunt mai comod de purtat si cum vine vara nu ma mai dezbrac de ea. 🙂 Astept romanul tau, cu bune si rele, sa descopriM. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      1. De fapt, mă refeream la modul în care m-a târât taică-meu prima dată la grădiniță – conștientizasem schimbarea ireversibilă și m-am opus cu toate puterile.🙂

        Apreciat de 1 persoană

  2. Frumoasă… De fapt, frumoaselor, că sînteți două!
    Să știi că sentimentul ăla al creșei cu pătuțurile nu mi-e străin, am avut senzații asemănătoare 😊😃 iar julitura aia a ta e dovada cea mai frumoasă de copilărie adevărată!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Am retrăit, în timp ce citeam, anii frumoși de elevă. Eu eram mai „năbădăioasă”, dar am avut o învățătoare foarte exigentă, care locuia și aproape de noi. De câte ori făceam prostii la școală, nu uita să le spună alor mei, când trecea prin faţa porţii.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Și învățătoarea mea se întâlnea des cu mama în cartier. Așa că mama afla tot de la dânsa. Asta daca nu se găsea o fetiță Coca, ce stătea la alta scara, să mă pârască. 😁
      Ce amintiri retrăim! Mulțumesc. 😘♥️

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

WordPress.com.

SUS ↑

GLOBETROTTER - blog de călătorii

impresii de calatorie și informatii utile din vacantele mele in strainatate

Maria in color splashes.🎨

Pictura este exprimarea mută a poeziei .

Radio 80

talk less, play more

imaginecontinua

Pretextul acestui blog este mica mea colecție de fotografii vechi. În timp s-a transformat în pasiune. O pasiune care ne trimite, pe noi, cei de azi, în lumea de altădată, prin intermediul unor fotografii de epocă.

pardauro blog

un om cu capul pe umeri

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

G.Dansul vietii

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

De-ale Irinei

Eu, aici, acum, altfel

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Monolog cu un străin

Iubesc, am curaj și mă tem...

La mine în suflet

Gânduri, trairi, opinii...Iubiri

Gălăgie'n Cap

Verzi și uscate

ღ♪ Odăița Mea Virtuală ღ♪

Lipsa de comunicare este mai profundă și mai nocivă decât orice altă lipsă. Prețuiți ceea ce aveți deja! Pornesc într-o nouă zi din viață…fie ca aceasta (și toate celelalte)să fie o zi bună Pentru Tine LUME!

Monalisa

Simte și trăiește!

ATITUDINE SLABĂ

Când uit ce sunt, devin ce aş putea fi.- Lao Tzu

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: