Primară

Că tot se termină școala anului ăsta ciudat, că tot am gândit ziua învățătorului – ce n-o știam, dar am aflat-o aici în blog, că tot m-am uitat prin albume, răscolind prin fotografii vechi … O fotografie șifonată cu zimți îmi arată o pitică cu ochii oblici, puțin  încercănați, cu genunchii juliți și cu o coroniță pusă  strâmb. 

Școala era o joacă, pe alocuri puțin mai serioasă, dar atenția mea la ce-i in jur m-a ajutat mereu. Nu știu dacă am învățat tot, nici acum nu știu bine mersu’ lumii, dar știu ce-i cu ea, într-un mod superficial, așa cum ne e servit. Mă uit și-mi place să stiu, să vad, să nteleg, să cunosc, să aflu. Am încă meteahna asta.

Școala cu ‘nvățăturile ei îmi părea o mică datorie. Uneori nu era doar un zâmbet și-o floare, dar mă descurcam onorabil.

Am multe amintiri plăcute, de atunci, de la careul primelor zile de școala, până la întâlnirile dintre noi în curtea școlii la joacă, după orele de școală. Așteptam, de fiecare dată, cu înfrigurare, o vară întreagă sa înceapă școala, să-mi revăd  colegii, învățătoarea, clasele mai mult sau mai puțin primitoare, curtea școlii cu locurile dragi. Parcă văd cum mama îmi lua un buchet de flori, de început sau final de an, simplu, nepretențios pentru ”tovarasa/ doamna”, oricare se întâmpla să fie.  Celofanul era valorificat artistic cu ocazia asta, altfel acoperea doar borcanele de conserve, pragmatic. Acum avea o altă utilitate, mai artistică, acoperea, proteja, îmbrățișa buchetul meu de flori.

Frumusețea dimineților de toamnă călduță era inegalabila… Zgribulită si gureșă, puțin adormită, șifonată, nemâncată – nu-mi plăcea laptele lăsat de mama pe masă – îl aruncam fix la chiuvetă (dacă scăpam de ochiu’ vigilent al mamii, când era la serviciu), mă zoream spre copii școli.

Drumul spre/ dinspre școală, era pe strada Vasile Alecsandri, niciodată monoton, face parte din povestea dragă mie, numită școală. Exista o binevenită și apreciată de noi școlarii, “scurtatura” prin curtea creșei. Creșa, în ochii mei era o cladire pătrată în drumul nostru, ceva nedefinit, de unde niciodată nu se auzea nici un zgomot, pe geam zăream doar niște paturi albe, aliniate ‘ntr-o geometrie perfectă. N-aș putea spune de ce mie îmi inducea o oarecare teamă această cladire_stafie. Săritura peste gard era a doua noastră natură și trebuia să sărim un gard mic de sârma dintre creșă și școală. Câteodată cineva se revolta, ne închidea  spărtura din gardul creșei sau închidea ușa larg deschisă, altfel, și atunci ne apucam să ocolim, iar pe Alecsandi, îmbrâncindu-ne unii în alții, cântând, țipând, chirăind. Ce-i drept,  era o soluție temporară, întotdeauna cineva ne înapoia ‘’scurtatura’’.  

Îmi amintesc și clorul din băi, mirosul acela  pregnant care aproape mă îneca în copilarie. Asta că tot suntem fani clor în pandemie. Și vă garantez că e o amintire puternică vis-a vis de școală.

Prima școală (clasa întâia) era și cu teme scrise și rescrise și șterse, până se rupea foaia. Mă muștruluia mama, îmi rupea foile, îmi ținea mana într-a ei, ajutându-ma să fac contururile literelor. Mă ajuta și la socoteli.. Nu-mi amintesc prea multe. Oboseam și-o luam de la capăt. Odată, după greșelile sau mâzgălelile din caiet – mi-a  rupt foile și m-a pus să copiez în aceea seară/noapte tot caietul. Din el zburau, fugeau foile, în cercuri line, ca fluturii. M-a urmarit în timp caietul acela de ”o noapte”.

Școala ”mica” (primară) cu țâșnitoarea de apa, plină de copii cocoțați pe ea, la băut de apă vie, deși ne era  interzisă (”nu aveți voie daca sunteți încinși să beți apă rece de la țâșnitoare”).

Școala ”mică” cu  bârna ei din bușteni, cu țărușii bușteni_descrescători, cu  groapa de nisip și locurile de joacă. Aaa și terenurile de handball și fotball  pline de copii.
 Și vecinătățile școlii sunt memorabile. În spate era o curte a cuiva care ne spărgea cu bucurie, mingile, exasperați că acestea ajungeau mult prea des, în curtea lor. Era și apropierea de spital, unde-mi aruncam pachetelul de mâncare, ce nu-l puteam da gata sau nu-mi plăcea. O singură problemă aveam, gardul era din plasă de sârmă, înalt de peste doi metrii și eu mogâldeață nu reușeam să arunc pachețelul peste. De cele mai mute ori se întorcea înapoi în capul meu și pauza mea se ocupa ades cu asta. Dar ce drag îmi era și chioșcul de lângă școală, de unde-mi luam rar corn sau baton, dar mai des eugenii. Eugenia costa 65 bani, o suma infimă, dar era deliciul nostru.

Școala “mică” cu d-na Nuc, draga noastră învățătoare, ce nu era prea duioasă, pe alocuri avea accente de duritate, dar altfel ne explica clar și bine.  Instituise o mică armată în clasa. Ne-a dresat  să fim cuminți și când încălcam regula, ne batea cu linia în dunga, peste buricele degetelor strânse. Maimuțica de mine a încercat chinul liniei, odată când, plecati în parc cu o altă învățătoare, după participarea la acțiunea oficială, ne-am făcut nevăzuți și am luat-o înapoi, pe poteci strâmte și strâmbe dar nu prea umblate, dupa mâțișori.  Nu-mi amintesc de era primăvară sau nu, dar atunci eram cu siguranță prea mică ca să știu, cert e ca am cazut cu un picior, în mlaștina de la Sipot și ștrampisorii albi s-au înnegrit ‘nămolit. Na…  Cineva din grup a ”transpirat”, a aflat și tovarășa și dimineață ne-a oferit corecția sadică cu oares ‘ce plăcere. D-na Nuc a ramas în amintiri.. într-un loc idilic și călduț. O mai întâlnesc uneori și este cu o bicicletă, la fel de slabă și cu aceeași voce dura. Întâlnirea ne face placere amândurora.

Iuresul, larma școlarilor urmărea cartierul :). Și-n curtea blocurilor, până se însera se auzea larma copiilor.
Din când în când apostrofând, un parinte energic ne spargea gașca, extrăgându-și copilul, copii. Liniștea serii cobora și ne găsea obosiți dupa o zi ’n picioare și murdărei și lihniți, ades.

 Din altă fotografie veche apare aceeași figură, nițel mai mare. Părul mai lung, o fustă plisată de pionier, o iE-  moștenire de familie, când iile nu  erau la mare preț și un buchet de crini pentru doamna învățătoare, la final de an. Aceiași genunchi mari, ce  ieșeau în evidență,  siluetă  astenica, lângă Nela, la fel de slabă.

Nu m-am cumințit, dar nici nu am comis prea rele sau urâte în școală. Nu am amintiri urâte sau grele. Asta eram!  Minunată! (minune eu, dar și în stare să mă minunezZ) ca orice copil… Am fost, în școală, un copil docil și foarte atent.

Sursa foto arhiva personală;

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright 2019-2020 – Toate drepturile rezervate”