Ploaia de vară…

Ploaia de vară..

Știți mirosul ploii în țărână??

Ploile de vară debutau cu tunete puternice, odat’ negrea cerul, de ziceai că ridică în slăvile lui toată cenușa ce-o scosese mamaia, din sobă, iarna. Limpezimea lui nu mai exista. Negura cerului era brăzdată de fulgerele jucăușe. Tuna de scotea sufletul din tine. Noi, copii ne ascundeam după cei mari sau ne făceam mici ghemotoace. Mamaia se închina și zicea: ‘‘Doamne ajută!! și pe bostan Ilie să avem ce mânca…” și parcă la îndemnul ei tremurul din aer, înfiorarea se lasa dusă, domolită. Începeau ropotele puternice cu picuri mari.

Era o ușoară adiere, răcorire, picături mari înfiorau și înfloreau țărâna.

Ne adunam repede, oriunde am fi fost și orice am fi făcut, sub o streașină. Se nvolburau apele, apărea o spumă murdară pe râuletele mici din obor când șuvoaiele prindeau a se scurge, bolta de viță si ea scutura picături de viață spre pământul însetat. Și noi copii chirăiam de plăcere. Uzi câteodată înfruntam ploaia, ne jucam, dansam desculți, bucurându-ne de ea.

Vedeai lumea bulucindu-se de după vale, de prin centru, mergând mai iute, chiar alergând cu câte o cârpă sau chiar o pungă sau și o prelată, pusă-n cap. Păsările gureșe se adăposteau și ele.

Sunetele ploii, răpăielile repezite, transformate în murmur, treptat, le acopereau pe celelalte. Cadența ploii îmi răsună și acum în urechi.

Și-mi amintesc când căldurile cotropeau pământul, când arșița îl crăpa, de parcă ar fi fost pâinea vârată pe lopată, în cuptor și uitată ”nespălată pe față”, cât să prindă coajă și să crape..

Atunci tot omu’ se gândea, uneori și articula cu voce tare, că ar fi nevoie de paparude. Și în copilaria de trei – patru ani, cred că le-am văzut la poartă, printre ulucile grii, cumva țigănci, cumva spirite, cred, în verde frunze, lucioase, ude, când setea era o opțiune primară.

Era paparudă mare și o fetiță_copil ce abia stătea în picioare, cam ca mine, tot verde_padure. Îngâna și ea, cântecelul, spunea pe sărite ce auzea la mama ei.. și cumva se ținea de fusta_frunze: ”Paparuda…

Paparudă rudă,
Vino de ne udă,
Ca să-nceapă ploaie,
Să curgă șiroaie,
Cu găleata, leata,
Peste toată gloata.
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul;
Unde dă cu sapa,
Să curgă ca apa.
Paparudele!
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci!

Oamenii le udau cu găleți întregi, le dădeau plocon ceva ce le prisosea, mălai, făină, fructe din bătătură. Se aruncau și cu bani în ele, rar hârtii, ades mărunți metalici.

Era veselie că a trecut Paparuda pe la tine… că va veni ploaia, că ropotul de căldură va trece. Rămâneai în poartă privindu-le cum pierdute, ude, lucioase și verzi_înnegrite treceau la poarta cealaltă, cu cântecelul lor naiv aducător de apă vie.

Petrecute din priviri, se lăsau duse mai departe prin sat.. Le-ați mai văzut?? Le știți??

Sursa foto și foto reprezentativă: Pexels.com;

Sursa poezie aici.

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright 2019-2020 – Toate drepturile rezervate”