Flashuri din vara mea

Pentru 20.07, La mulți ani!!! Ilie… Mamaia ar fi zis „Pe bostan Ilie, să avem ce mânca!!” – știut fiind că acesta s-ar plimba cu caleașca, în împărăția cerurilor și că din când în când ar pocni din bici – de acolo ploaia învolburată cu tunete și fulgere. Și, ploaia în iulie înseamnă bogăție în recolte, da??

**************************************************************

Când esti la Turu, ziua începe cu prima rază de lumină și se sfârșește la fel, cu ultima. Ziua curge molcom, împământenit, ca acum zeci, poate sute de ani.

Ziua de vară – mai lungă, mai luminoasă, mai caldă, era ziua când aveam mai mult timp liber, vacanță sau concedii, poate de aceea avea o alta reverberație în suflet, în minte, în atitudini.  Amintirile mele sunt dragi și la o chemare a gândurilor vin, îmbulzindu-se:

Culcatul și trezitul cu găinile

De cum se crapa de ziuă, mamaia era în picioare. Dacă cânta cocoșul era vremea de trezire. Se zărea geană de lumină la geam era gata, în picioare. Descuia ușa, căci dormea zăvorâtă. ”Omul bătrân doarme dus si odat’ te trezești cu fr’un străin lângă tine”. Se ducea să se spele la cișmea. Apoi revenind se așeza oftând puțin pe marginea patului, plângandu-și articulațiile anchilozate, dându-și mai aproape hainele de zi. Aplecându-se, ridicându-se își punea capotul, șortul și baticul. ”Trebuie să-ți pui sacul cum ți-e petecul. Nu-i stă, omului batrân, cu conci în cap.” Odat’ devenea zvârlugă și o vedeai la fereastră să aierisească, o auzeai pe prag spre găini sau mergând pe bătătură unde avea treabă. Când se ntorcea de la brutărie cu  pâinea caldă n-o mai răbda inima și ne scula. ”Trebuie să vă treziți, doar n-o să faceți gălbinare!” Șiii oarecum militărește se apuca să ne ridice, să facă patul, să ne spele pe față și apoi să ne îmbrace. Ritmul nostru era după lumina de afar’. Ce ceas???

Și la culcare era același ritual întors pe dos. Când ne striga mamaia, proaspăt întoarsă de la pătuș (bancă), eram gata de intrat în cas’. Ne punea să ne dezbracăm și să ne scuturăm hainele pe prispă. ”Doar nu vreți să aduceți vre’un purece-n cas’.  (Un purece se solda cu chinuri mari.. Lua de sub pat vermorelu’ cu dededeu’ și începea să împraștie un praf făinos în toată casa, mai ales în locurile mai umblate. Eu strănutam și chinu’ începea. Mamaia în pat, deja de culcare, începea foiala. ‘‘Cum de nu ați scuturat cum trebuie rochițele?? Voi nu ascultați??? Uite ce pațim??  Ma fâlfâie și nu pot să-l prind” și era o zvârcolire ciudată..)

În fine! Ne spăla, musai. ”Doar nu era să dormim ”negre” pe picioare și pe mutre…” Când la difuzorul radiofonic din perete ‘‘dădea” ora opt noi eram în pat. Curând Moș Ene venea la gene…

.

De sfinții Petru și Pavel se împarțeau mere dulci

În început de vară, de Sființi Petru și Pavel, ca de altfel la toate sărbătorile, ne trambalam la maia (mama mamei). Acolo maia împărțea. (Și mamaia împarțea, dar în general, din ce gătea dădea câte-o strachină, peste gard, pe când maia facea o sarbătoare din sarbătoare). Dis de dimineață făcea cococi (pâinici mici frământate) în cuptorul de la vatră. Noi nepoții, ne întâlneam aici, ajutam la „adu o lingura; du scăunelul; cheamă-l pe taie să scoată vinul din pivniță; chibrilele și lumânările de pe masă adu-le aici; merele le speli tu??” și tot așa.. Ne învârteam pe acolo, ne dădeau câte ceva de făcut și în joacă – nouă ne plăceau zilele de roșu din calendar. Mărul de vară, din fața scării – ce urca în pod – cât de drag ne-a fost, mai ales mie, devoratoare de mere. 

Era ziua în care merele lungi, ciudate, albicioase, dar foarte dulci erau vedete. Dacă până atunci maia nu ne lasa să luăm mere din pom, doar de pe jos – viermănoasele care cădeau, după ce împărțea puteam face orice.  Eram cuminți cât se poate, căci cine era, primea să care tava de mpartit (mare onoare), să meargă la vecin în curte, să stea de vorbă ca un om mare. ”Ia uite fa’, a cui esti?? A Lenuții sau a Floarei??? Și mă’ta ce mai face…” și tot asa…

.

Păpușile de porumb

Câtă duioșie, ce amintiri! În fiecare primăvară, mamaia, punea prin vie, câțiva porumbi, să aibă de fiert. Porumbul, altfel, era la deal. Îl observam când mamaia ne mai lua cu ea în vie și ne lasa la câte un cap de rând, sub vreo viță, să ne jucăm cu păpușile. Și în toiul verii, ce să vezi, porumbul devenea centrul atenției noastre. Bățos, înalt cu niste frunze tăioase nu-l prea iubeam. Din când în când ne pișca. Dar de când la încheieturi avea mici păpușele, îl urmaream într-una, începea să ne placă.  Mamaia, ce nu-l voia devalizat, ne mai abătea atenția: „mai are, nu-i făcut, nu vedeți ce par mic are păpușa??” 

Până la urmă nu scapa de noi și primeam, fiecare o singură păpușa de porumb cu părul cel mai frumos. Moale, mătăsos, blond sau roșcat. Le priveam cu emoție, le mângâiam, la cântam, ba le și strângeam bine la piept. Focoasa îmbrățișare le era cumva fatală. Spre seară, uscăciunea punea stăpânire pe păpușa mea de porumb. Părul fragil devenea casant. Se rupea și păpușa devenea plictisitoare. O ”dezbracam” scoțându-i foile, o înțepam cu degetul, unghiile, boabele în formare, o gustam. Era ultima întâlnire din an cu papușa până anul urmator. Și gustul părului îl știu, îl am pe buze..

.

La canal pe vale! La răcorit!!

Când era ropotul mai mare de căldură, când și găinile stăteau liniștite, la umbra, în țărână, în gropile făcute sub crăcile de lânga pătul, noi, copii, întalnindu-ne o porneam la vale. V-am mai povestit, valea la Turu era miere în vară, pentru noi copii. Aici se aruncau și gunoaiele, pe vremea aceea și câte un copil se găsea să vadă ceva interesant, îl lua si noi îl invidiam toți. După gunoaie urmau ciulinii aceia roz_mov ce acum i-aș usca și i-aș pune in vază. Atunci îi uram, erau plini de țepi și de albine. Treceam și de ei și iarba era mai rară și uneori erau și mărăcinii mai mici si din neatenție, îi călcam la fix. Tot timpul unul din noi era cu tălpile-n cer și voia să-și scoată câte un mărăcine. Ce dezinfectant?? Ce durere?? Ce lacrimi?? Să râdă copii de tine??  Suportai cu stoicism. Și apropiindu-te de apă, mergeai direct acolo printre pietre și mal. Nu mai simțeai întepatura, ci glodurile, contururile pietrelor din apă, umede, nămoloase. La scăldat pentru noi nu era înotat, era doar o mică răcorire. Era canalul de irigații și țevile lor de aducțiune pe acolo si ne ajungea doar pân’ la genunchi, dar aventura conta.

Ne stropeam din cap până-n picioare, alergam pe țeava umedă, aburită dintre cele doua maluri ca niște apucați. Când cineva se supăra, ne uitam în zare, ne trezeam departe de casa și bosumflați o luam înapoi. Pân’ în dreptul fântânii părăsite de la Anica ne treceau toate supărările. Uitasem și ce ne-a necăjit. Eram uscați, prietenoși și puși pe următoarele năzbâtii. Hai viii???

Sursa foto: arhiva personală și Pexels.com

Sursa foto reprezentativă: arhiva personală.

.

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright 2019-2020 – Toate drepturile rezervate”