Visur și Gnaal

Despre inimă albastră cum scrii?? Voia să-și amintească.

Privea din întunericul ce-i oferea liniște și anonimat. El n-o bănuia acolo. Și se purta firesc, nu se controla și ei îi plăcea să-l vadă alergând de ici colo ca și într-un maraton, fără oprire. Uneori sudoarea se aduna pe fruntea-i lată, alteori se împiedica. Erau momentele pe care ea le savura. Îi plăcea firescul lui. Ori se ștergea în viteză cu palma ori își ținea în palmă piciorul frecționându-l. Îndepărta obiectul din calea-i și fără gesturi în plus se reapuca de treburile lui. Nimic nu-i schimba regulile și nu trăda vreo emoție. Era un metronom.

Ea boțită, respirând regulat să nu se dea de gol, se ‘nvățase să-l privească cu orele. Stătea cât mai chircită și doar ochii galben-verzi-albastrii-caramizii îi puteai vedea dacă stăteai lângă ea. Mici fulgere. Mirosul de umed din labirint era apăsător. Ea nu era nici tristă, nici veselă, ci curioasă. Tiptil se întoarse acas’. Se strecura încet pe coridoarele pline de vegetație. Își schimbă culoarea și-și dădu jos lentilele de contact. Le așeză cu o grijă uimitoare într-un fel de seif ciudat. Ca și cum ai pune fise într-un aparat. Oglindindu-se în geam era un fluture frumos colorat. Relieful din jur era ceva nevăzut, neștiut, neînțeles. Jocuri de linii, de stări, de fractali. Totul era așa armonios. Când îl gândea pe el, acum îl „vedea” tot un fluture, ca și ea. Își închipuia o duioșie a bătăilor lui de aripi, un puf altfel și o amplitudine a aripilor cumva, ce ei îi plăcea… Dar sigur, asta dacă și el ar fi putut trece bariera timpului, spațiilor ca ea.. Oare putea cumva să-i procure și lui acele lentile?? Un fluture n-ar fi gândit asta… nu putea, dar eA, da.. Fluturele trebuia să se oglindească în micul lac de pe ERA și mai ales să aibă curajul să intre în el. Atunci avea loc transformarea și ajungea om pe ATA cu acele lentile de contact. Seiful oferea putere lacului. Avea nevoie de lentile. Cu ele mașinăria te ajuta să faci saltul în timp și spațiu. Numai cu ele avea ocazia să vadă lumea magică, alta decât cea în care trăise ea.

Ar fi putut descrie, dar n-ar fi putut face, ce reușea el. Și era ziua 18 din luna Nopții_blânde, când înmugureau salcâmii arginti. Zilele erau lungi și verzui. Astrul zilei blând și luminos, Eton strălucea cald ca un opal.

Antenele ei „fluture”, aveau boboci. Era semnul îndragostelii. Pelegrinarile ei o afectaseră..

El nu avea o fată_pereche_tornadă ca toți ceilalti. El voia să-și facă treaba și atât. Își amintea ziua aceea, când n-a mai putut s-o privească pe Zela, la grupa mare de instrucție. Ea l-a luat de gât și el a zgariat-o să scape, tremurând. Era o emoție și acum plângea uneori amintindu-și-o. Zela s-a mutat în Detla și el n-a mai aflat nimic de ea.

Uneori simte că e ciudat, ar vrea să poată mirosi părul unei fete, dar nu s-a întâmplat. Azi s-a împiedicat ieșind în viteză, val-vârtej neașteptat pe culoar și ceva s-a mișcat în balansoarul mov din canalul de la hubloul lor. Îl știa acolo zgâlțâindu-se când adia, era locul de unde el auzea oceanul în surdina. Altădat’ i s-au părut sunete de gânduri acolo. Mirosea a fată! Să fie o fată acolo i se părea imposibil. Nu aveai ce să faci acolo. A ieșit intenționat și a intrat în balansoarul mov. Era! A văzut-o față schimonosită și niște ochi galben-verzi-albastrii-cărămizii speriați, uimiți, bulbucați, înfloriți. Nu i-a cerut decât scuze și de frica mirosului ei s-a îndepărtat, cu ochii plecați, fugind aproape. Gândul i-a zburat la Zelda mică, cum și-o amintea de nenumărate ori.

Și de atunci, deși n-o vedea, era bine camuflată, ea era acolo. Inima lui nu mai bătea cu putere ca în primele dăți când o afla în preajmă-i. O scanase de atâtea ori.. ea neștiind asta. Ea se credea ascunsă și chiar era. El bănuia că doarme acolo. Nu putea înțelege ce face acolo ore întregi. Nu înțelegea de ce pierde vremea. Oare și citea?? Și gândul lui poposea ades la ea, la ochii fulger. Se împiedica mai des. Și-a propus să fie mai atent și era.. dar la fata. Odată a văzut puțin din galbenul pielii ei prin hublou și s-a mirat. Instantaneu a vrut și el să încerce culoarea și pielea lui a împrumutat-o. Imediat ea s-a înverzit, el a făcut la fel. Când rozul a îmbrăcat-o el a copiat-o, iar. La culoarea ciclam ea i-a ieșit în cale râzând: sunt Gnaal, tu?? El, bâlbâindu-se a șoptit doar ușor: Visur. Când ea a mai ras el s-a îmbrăcat în gri. Ea l-a copiat. El a fugit pe coridorul umbrit emoționat. N-a mai privit-o, dar s-a ascuns în locul drag ei urmărind-o prin hublou, cum făcea ea ades. Gnaar a înmărmurit stând în locul lui. Singură, în mijlocul spațiului lui. Neputând face ce făcea el,  s-a apucat doar să-l  imite, dar numai după un timp, când a trecut surpriza. Era un dans aproape. A fost momentul în care el a fost vrăjit. Încet, pas cu pas a revenit lângă fată. Timid. Făceau împreună treaba, sincronizându-se ca într-un dans.

Ea pleca ades, trecea prin culoarele labirintului verde, găsea lacul Osup și o pierdeai în zare..

El începuse s-o aștepte nerăbdător. Când venea, ea nu se mai ascundea. Îl ajuta, „dansând” cu el, în timp ce el trebăluia. Se întâmpla ades ca aroma ei să-l învăluiască, ba chiar și părul să-i biciuiască umeri. El tresărea, locul acela al pielii capăta culoarea ei și ea zâmbea lung. Ochii ei fulgere îl învăluiau într-o privire miere. El timid lăsa ochii în jos și muncea mai cu sârg. Ea abia se putea ține după el. Realizând își încetinea mișcările.  O urmărea când ea pleca, dar teama necunoscutului îl reținea pe loc. De câteva ori și-a înmuiat picioarele în Osup, dar cam atât. Ea pleca liniștită și nu înțelegea de ce revine. Nimeni nu se întorsese așa des aici. Toți voiau să vadă desfășurarea de timp și spațiu.. Ea se cramponase în coridorul acela. Flutura veselă după ce renunța la lentilele monezi. Îi crescuseră muguri. Fluturii ceilalți nu înțelegeau ce floare o zăpăcise, erau circumspecți, dar nu o judecau. Culorile ei erau mirifice.

El era neliniștit. Ea nu mai apăruse ieri. Când a revăzut-o, a lăsat totul baltă și ca într-un basm a împrumutat culoarea ei,  dar a transformat-o instantaneu într-un curcubeu în timp ce-o privea. Era semnul iubirii înflăcărate și el nu se mai putea ascunde de ea, de cei din jur. Ea jucăușă se făcu instant ca el, dar nu știa motivul culorilor. Mierea privirii ei îl debusola și acum ca la început. Dar învățase să o poată privi din când în când. Sfios, era clar îndrăgostit de fată. Când el lucra și-l însoțea, ea fredona în surdina imitând sunetele oceanului sau ale unei pasări sau ce-o fi fost.. În jurul lor se stârneau mici tornade pline de flori colorate stârnite de sincronul lor. Ea era fermecată și fermecătoare. Uneori câte o tornada stârnită de ei, îi amețea.. Înghițindu-i. Se regăseau într-un câmp de culori. Îmbrățișați, pierduți unul în celălalt. Câmpul acum se colora ușor în culorile pielii lor. Dar treptat se regăseau, câmpul își revenea și el. Dar întotdeauna pastra o amprentă a lor. O amprentă de stări, mirosuri, idei, vise, gânduri.

Se aude o sirenă în depărtare…

E ceasul! Alarma!! Se întinde spre noptieră, încearcă să-și regăsească povestea_vis printre genele mijite. A fugit!

.

Am vrut să particip la concursul anunțat de Florina, (pe blogul ei, pe care vi-l și recomand) aici. Dar cum universul are alte planuri cu noi, n-a fost să fie și iata, vă bucurați voi, acum, aici de prima mea bucățică de ficțiune.

.

Sursa foto reprezentativă: Pexel.com

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar si a fotografiilor.

Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa totală este interzisă fără acordul meu expres.“Copyright © 2019 – 2020 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol si avizarea mea in mail.