Cu ghetuțele ‘n zăpadă..

Am puține amintiri din iarnă, ca bebelușa, copiliță de câțiva anișori.. Nici în alt anotimp nu-s foarte multe.

De câte ori văd sau aud de prima zăpadă gândul fuge. Eram în pădure și singurele două blocuri margineau o alee. Ningea frumos, calm, ca într-un gând. De atunci, de acolo, de la Devus, îmi stăruie în minte, cum mă trăgea mama, cu săniuța prin pădurea – măreață, impunatoare. Trosneau crengile uscate chiar sub săniuța mică și ușoară, ba chiar sub covorul alb întins feeric. Și eu târșiam, din când în când picioarele prin zăpada proaspăt depusă. O afânam, lăsam urme și asta îmi plăcea. Îngreunam sania, mama se necăjea, eu zâmbeam și promiteam că nu mai fac. Asta se ntampla până când, ghemotocul ce eram, uita. Și din inerție sau din oboseală tălpile ghetuțelor ajungeau în neaua alb sclipicioasă și netedă și uniformă și umedă. Parca mă văd într-o salopetă de fâș alb-roz pal, cu o glugă în cap, peste o căciuliță tricotata. Un fular bine strâns aproape îmi înfășa fața incurcand-o în mișcări și la vedere. Eram veselă și jucăușă. Nici mama nu era tristă. Ne jucam.

Uneori oprea mama la întoarcere, în fața blocului. Rămâneam și mă ajuta să fac un om de zăpadă. Treabă serioasă, uneori și tata participa. Părea că toată iarna, tot anotimpul lucra pentru aceasta prioritate. Fulguia lin cu fulgi mari și jucăuși. Eu încercând să strâng – să împing un bulgare, cel mai ades mă găseam pe burtă, dar eram un zâmbet, o floare, cu trandafiri in obrăjori. Omul meu de zăpadă era frumos, cu ochi cărbuni, ca și nasturii de pe burtă, cu nas morcov și mâna mătură cu coadă. Nu-i lipsea nici cratița spartă din cap. Nu știu nici un alt om mai frumos decât cel de atunci. Cu chiote și cu lacrimi mă lăsam luată în casă, de lângă omul meu drag. Îl regăseam ziua următoare, asteptandu-mă, cu alți frați pe lângă el, ai altor copii, cărora le împrumuta, ba nasul, ba vre-un nasture, ba chiar cratița din cap. Ai mei – mama, tata, remediau cum puteau omulețul și eu mă reimprieteneam cu el.

Cred că la un an după, în iarna urmatoare, trăgeam săniuța mai mare ca mine, eu eram tot o mogâldeață. Mă țineam după copiii mai mari și unde erau chiote mai mari, veselie, acolo țop și eu, încurcându-i. Așa am ajuns la intersecția unei străzi importante cu aleea noastră de bloc. Era o movilă de pământ acolo, poate așa se arase, n-am o explicație cum se formase. Și s-a transformat într-un derdeluș pe cinste. Și eu maimuță, am înțeles repede ce trebuie să fac. Roșie la față, veselă, transpirată, m-a cules mama îngrozită de posibilitatea de a ajunge accidental în stradă, căci eram cea mai mica dintre prichindeii ce se bucurau acolo. Se lăsa plecarea tot cu lacrimi înghețate..

Mai era bulgareala fiecărei zăpezi proaspete. Ningea, ne tăvăleam în zăpadă, de parcă înotam în ea. Ne băteam cu bulgări de zăpadă, ne frecam pe față. Se abătea asupră-ți potop de bulgări din cine știe ce mănușă. Era un iureș pătrunzător. Glasurile de copii spărgeau liniștea amorțirii zilelor de iarna. Înghețam, zăpada lipită de față șiroia în mici lacrimi. Mănușile erau ca și șosetele reci și ude. Inițial ude, dar în timp se rigidizau înghețând în mânuțele, piciorușele noastre.

Rebegiți de frig fugeam un pic la căldură în casă. Mama îmi lua mâinile, îmi scotea mănușile ude. Cu șosetele proceda la fel și poposeau pe calorifer. Îmi dădea un schimb nou și călduros, șosete, pantalonași, apoi îmi lua mâinile într-ale ei și le frecționa rapid. Se roșeau devenind călduțe. După ce mă simțea bine mă lăsa să mă joc, să fac altceva.

Curând, cu ochii pe geam, îmi doream să ne întoarcem de unde venisem. Voiam să găsim, să căutăm pe afar’ furia iernii.

Din feeria iernii nu sunt de uitat țurțurii. De câte ori nu ne trezeam cu ei în mână. Îi rupeam cu drag scârțâind nefiresc, îi sugeam ca pe alviță, ne împungem cu ei, erau săbiile luminii, pentru noi prichindeii. Ne bucurau ochii, așa sticloși, așa fini la pipăit. Ni se topeau în mâini.

Și că tot vine sau a venit Moș Nicolae, iată amintirea de atunci: copilițe fiind – eu și Nela, tata ne făcea ghetuțele, noi doar le luceam cu o cârpă de lână, ca o glumă. Eii cât puteam, dar mai ales ca să ne achităm de sarcină. Dar cu ce emoție îl așteptam. Nu erau prea multe fructe pentru ghetute. Destule mere, rar portocale. Venea Moșu‘ pe furiș și când dimineață, în ghetuțe găseam un măr și o ciocolată, două, o punguța de bombonici, o păpușică mică, bucuria era maximă. Nu mai așteptam să mâncăm, nu mai voiam nimic altceva. Ne dădeam jocului. Degustam cu drag dulciurile primite.

Și ne apucam deja să învățăm o poezie pentru Moșul următor, parca.. Nu??

La mulți ani!!! celor ce poartă numele de Nicolae, Nicoleta. Să vă fie ghetuțele pline de daruri dulci și sănătate.

Sursa foto: arhiva personala

Sursa foto reprezentativă: Pexel.com

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar si a fotografiilor.


Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
“Copyright © 2019 – 2020 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol si avizarea mea in mail.

23 de gânduri despre „Cu ghetuțele ‘n zăpadă..

Adăugă-le pe ale tale

  1. ❤️La mulți ani, tuturor!
    Să colindăm!

    ȚVoi colinda cu inima mea
    mergand prin zapada,
    mana mea in cinci colturi ca o stea
    incepe cuvinte sa vada.
    Bratul meu, o coada de cometa;
    umarul si pieptul meu – cer.
    Caldura lor secreta
    luceste albastru de ger.
    Sa fiti linistiti, sa aveti parte de liniste alba
    sub cetina verde impodobita.
    Ochii mei, doua vergele-ntr-o salba,
    impodobesc ora, clipita.
    Ave voua barbatilor, femeilor,
    inima mea va saluta,
    ninge deasupra secundelor, orelor,
    cu zapada argintie si muta.
    Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
    bate la mesele voastre,
    in noaptea aceasta c-o singura stea
    si-o nenumarare de ceruri albastre.
    (Nichita)
    ❤️❤️❤️

    Apreciat de 2 persoane

    1. Câtă poftă mi-ai făcut cu acest articol despre ce era odată, iarna..!
      Acum când mă uit la termometru și văd că in plină iarnă sunt 12 grade și un soare strălucitor, am impresia că sunt prin aprilie..
      Toate s-au schimbat, și noi..
      Numai bine îți doresc !

      Apreciat de 1 persoană

      1. Iernile de altădată au ceva idilic. Plus copilăria noastră, tinerețea. E drept că ne-am chinuit natura și ea reacționează și-a 12 grade. Și poate încă mai putem face ceva. Mulțumesc la fel, Stef! O seara buna! 🙂

        Apreciat de 1 persoană

    1. La multi ani!!! Suzana.. Iți împrumut eu amintiri, precum vezi. Astea sunt alaturi de leagănul de lemn agățat în copac și bradul împodobit ce a luat foc, cele mai vechiii. 🙂
      Mulțumesc! Și tu să ai pe lângă sănătate tot ce-i mai bun!!

      Apreciază

  2. Prima zapada serioasa din fiecare an de copilarie imi aminteste si mie! Era zapada atunci, nu gluma, si de cate ori plecam de acasa tata ne tragea pe sanie!
    Imi amintesc si bulgareala, zilele la sanius, cand eram de-o schioapa si ne intra zapada si dupa guler, nu doar in cizme! 😂
    Azi, privesc pe fereastra si ma intreb daca e toamna sau e primavara… Eeeh! Maine-poimaine avem Craciun pe o vreme ca-n Florida! 😂 Bine si asa! Craciun sa fie!
    Te imbratisez cu drag si iti doresc sa ai o saptamana excelenta! Pupici! ❤️

    Apreciat de 1 persoană

  3. Iernile erau un pic altfel in copilarie. Pana prin 89 aveam derdelus mai mereu (rar circulau masini si puteam sa ne dam cu saniuta pe strada bine mersi).
    Prin 90 am fost la Comandau – acolo am gustat cea mai buna zapada. Ne ascunsesem eu si sora mea mai mica sub un brad. Imi amintesc si acum…. Ce faceti fetelor, sa nu mancati zapada! Nu, nu… cu gura plina :)))).
    Acum, sincer.. nu as mai manca. Dar nici nu prea mai este. Haha.

    Mi-au placut mult amintirile tale!! Minunate!
    Si de Mos… oh.. intr-un an s-a oprit lumina. Eram toti in bucatarie, cu spatele la usa care dadea in hol. Acolo erau papucii. Nu a iesit si nu a intrat nimeni (eram toti in bucatarie). Ne rasuceam mereu… la un moment dat, in ghetute a aparut ceva. Nu stiu cum a facut Mosul sa le aseze fara sa il auzim sau vedem… si nu mai stiu exact nici ce am primit atunci. Dar nu am sa uit niciodata seara aceea.

    Pupici cu drag !!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Rad de faza cu gustat zapada. Sigur, uite ca uitraseM… Ce frumos sa vina Mosul’ aproape cu voi si sa nu-l prindetisi sa nu uitati. Asa vine el, ce sa faci! 🙂 Frumoase amintiri ai si tu, vad. Multumesc! Pupiciiiii Ruxii 🙂

      Apreciază

  4. Amintiri neprețuite, Ina, așa era și la mine, acum parcă sunt așa departe, îngropate-n tone de zăpadă. Și totuși sufletul le ține acolo strâns… Sărbători fericite de pe acum, eu plec să mă odihnesc, am avut un an greu și mi-e mai simplu în offline perioada asta… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la Rux Copilarim Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Site web construit cu WordPress.com.

SUS ↑

GLOBETROTTER - blog de călătorii

impresii de calatorie și informatii utile din vacantele mele in strainatate

Maria in color splashes.🎨

Pictura este exprimarea mută a poeziei .

Radio 80

talk less, play more

imaginecontinua

Pretextul acestui blog este mica mea colecție de fotografii vechi. În timp s-a transformat în pasiune. O pasiune care ne trimite, pe noi, cei de azi, în lumea de altădată, prin intermediul unor fotografii de epocă.

pardauro blog

un om cu capul pe umeri

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

G.Dansul vietii

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

De-ale Irinei

Eu, aici, acum, altfel

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Monolog cu un străin

Iubesc, am curaj și mă tem...

La mine în suflet

Gânduri, trairi, opinii...Iubiri

Gălăgie'n Cap

Verzi și uscate

ღ♪ Odăița Mea Virtuală ღ♪

Lipsa de comunicare este mai profundă și mai nocivă decât orice altă lipsă. Prețuiți ceea ce aveți deja! Pornesc într-o nouă zi din viață…fie ca aceasta (și toate celelalte)să fie o zi bună Pentru Tine LUME!

Monalisa

Simte și trăiește!

ATITUDINE SLABĂ

Când uit ce sunt, devin ce aş putea fi.- Lao Tzu

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: