Cu ghetuțele ‘n zăpadă..

Am puține amintiri din iarnă, ca bebelușa, copiliță de câțiva anișori.. Nici în alt anotimp nu-s foarte multe.

De câte ori văd sau aud de prima zăpadă gândul fuge. Eram în pădure și singurele două blocuri margineau o alee. Ningea frumos, calm, ca într-un gând. De atunci, de acolo, de la Devus, îmi stăruie în minte, cum mă trăgea mama, cu săniuța prin pădurea – măreață, impunatoare. Trosneau crengile uscate chiar sub săniuța mică și ușoară, ba chiar sub covorul alb întins feeric. Și eu târșiam, din când în când picioarele prin zăpada proaspăt depusă. O afânam, lăsam urme și asta îmi plăcea. Îngreunam sania, mama se necăjea, eu zâmbeam și promiteam că nu mai fac. Asta se ntampla până când, ghemotocul ce eram, uita. Și din inerție sau din oboseală tălpile ghetuțelor ajungeau în neaua alb sclipicioasă și netedă și uniformă și umedă. Parca mă văd într-o salopetă de fâș alb-roz pal, cu o glugă în cap, peste o căciuliță tricotata. Un fular bine strâns aproape îmi înfășa fața incurcand-o în mișcări și la vedere. Eram veselă și jucăușă. Nici mama nu era tristă. Ne jucam.

Uneori oprea mama la întoarcere, în fața blocului. Rămâneam și mă ajuta să fac un om de zăpadă. Treabă serioasă, uneori și tata participa. Părea că toată iarna, tot anotimpul lucra pentru aceasta prioritate. Fulguia lin cu fulgi mari și jucăuși. Eu încercând să strâng – să împing un bulgare, cel mai ades mă găseam pe burtă, dar eram un zâmbet, o floare, cu trandafiri in obrăjori. Omul meu de zăpadă era frumos, cu ochi cărbuni, ca și nasturii de pe burtă, cu nas morcov și mâna mătură cu coadă. Nu-i lipsea nici cratița spartă din cap. Nu știu nici un alt om mai frumos decât cel de atunci. Cu chiote și cu lacrimi mă lăsam luată în casă, de lângă omul meu drag. Îl regăseam ziua următoare, asteptandu-mă, cu alți frați pe lângă el, ai altor copii, cărora le împrumuta, ba nasul, ba vre-un nasture, ba chiar cratița din cap. Ai mei – mama, tata, remediau cum puteau omulețul și eu mă reimprieteneam cu el.

Cred că la un an după, în iarna urmatoare, trăgeam săniuța mai mare ca mine, eu eram tot o mogâldeață. Mă țineam după copiii mai mari și unde erau chiote mai mari, veselie, acolo țop și eu, încurcându-i. Așa am ajuns la intersecția unei străzi importante cu aleea noastră de bloc. Era o movilă de pământ acolo, poate așa se arase, n-am o explicație cum se formase. Și s-a transformat într-un derdeluș pe cinste. Și eu maimuță, am înțeles repede ce trebuie să fac. Roșie la față, veselă, transpirată, m-a cules mama îngrozită de posibilitatea de a ajunge accidental în stradă, căci eram cea mai mica dintre prichindeii ce se bucurau acolo. Se lăsa plecarea tot cu lacrimi înghețate..

Mai era bulgareala fiecărei zăpezi proaspete. Ningea, ne tăvăleam în zăpadă, de parcă înotam în ea. Ne băteam cu bulgări de zăpadă, ne frecam pe față. Se abătea asupră-ți potop de bulgări din cine știe ce mănușă. Era un iureș pătrunzător. Glasurile de copii spărgeau liniștea amorțirii zilelor de iarna. Înghețam, zăpada lipită de față șiroia în mici lacrimi. Mănușile erau ca și șosetele reci și ude. Inițial ude, dar în timp se rigidizau înghețând în mânuțele, piciorușele noastre.

Rebegiți de frig fugeam un pic la căldură în casă. Mama îmi lua mâinile, îmi scotea mănușile ude. Cu șosetele proceda la fel și poposeau pe calorifer. Îmi dădea un schimb nou și călduros, șosete, pantalonași, apoi îmi lua mâinile într-ale ei și le frecționa rapid. Se roșeau devenind călduțe. După ce mă simțea bine mă lăsa să mă joc, să fac altceva.

Curând, cu ochii pe geam, îmi doream să ne întoarcem de unde venisem. Voiam să găsim, să căutăm pe afar’ furia iernii.

Din feeria iernii nu sunt de uitat țurțurii. De câte ori nu ne trezeam cu ei în mână. Îi rupeam cu drag scârțâind nefiresc, îi sugeam ca pe alviță, ne împungem cu ei, erau săbiile luminii, pentru noi prichindeii. Ne bucurau ochii, așa sticloși, așa fini la pipăit. Ni se topeau în mâini.

Și că tot vine sau a venit Moș Nicolae, iată amintirea de atunci: copilițe fiind – eu și Nela, tata ne făcea ghetuțele, noi doar le luceam cu o cârpă de lână, ca o glumă. Eii cât puteam, dar mai ales ca să ne achităm de sarcină. Dar cu ce emoție îl așteptam. Nu erau prea multe fructe pentru ghetute. Destule mere, rar portocale. Venea Moșu‘ pe furiș și când dimineață, în ghetuțe găseam un măr și o ciocolată, două, o punguța de bombonici, o păpușică mică, bucuria era maximă. Nu mai așteptam să mâncăm, nu mai voiam nimic altceva. Ne dădeam jocului. Degustam cu drag dulciurile primite.

Și ne apucam deja să învățăm o poezie pentru Moșul următor, parca.. Nu??

La mulți ani!!! celor ce poartă numele de Nicolae, Nicoleta. Să vă fie ghetuțele pline de daruri dulci și sănătate.

Sursa foto: arhiva personala

Sursa foto reprezentativă: Pexel.com

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar si a fotografiilor.

Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
“Copyright © 2019 – 2020 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol si avizarea mea in mail.