Liceul din Poeților (1)

Update: articolul meu era pregătit și pus la dospit cam din toamna anului trecut, că doar începea școalaaa ha ha.. A trecut ceva timp și mi-a părut că încă mai trebuie să corectez pe alocuri scrierile. De ceva timp îmi doream cartea Issei și mi-am propus să mi-o fac cadou după sărbători.

Citesc la ea, departe de a o termina și mi-e cumva jenă de ce am scris eu. Vă îndemn cu mult drag, dacă vreți să citiți o carte bună, despre adolescență, nu chiar ușoară, cu trăiri pure, simple, impresii și opinii de adolescent, citiți cartea ”Macii sunt întotdeauna roșii‘‘ a Isabelei Costelin. Dar când veți citi articolul meu aveți înțelegere. El e o scriere simplă, pe alocuri puerilă și nepretențioasă. Doar fărâme de suflețel mic simplu, neconvertit, impresii și dorințe ale unui copil.

Examenul de intrare în viață, n-a fost ușor, dar nici greu..

Drumul spre examenul adolescenței a fost  un drum de rac, (eu leu fiind), uitându-mi certificatul de naștere acas’. Tata a trebuit să facă cale ‘ntoarsă să-l ia, sărind din tren, pe la Dănești. Căci acolo și aproape atunci s-a descoperit lipsa hârtiei importante. Am continuat drumul spre lume cu mama… Un copil mai sensibil ar fi fost chinuit de pățanie, însă nu și eu. Am continuat puțin necăjită doar, căci trebuia să ajung la foaia mea de examen. La prima probă am intrat fără certificat, urmând să-l aduc la a doua. Ne-am cazat în Piața Matache la un hotel vechi dintr-o altă lume, cu puține stele, nițel sordid, dar într-o clădire ce păstra gustul, rafinamentul trecutului, ce trebuia ascuns sau macar minimalizat în acele vremuri comuniste. O scară cu trepte de marmură tocite, dar ce impresionantă, cu o balustradă de fier forjat dantelată, erau relicvele altor timpuri, altor vremuri. Îmi amintesc și o cameristă prietenoasă, ce ne-a împrumutat fierul de calcat pentru cămașa mea cu biluțe albastre, proaspăt cumpărată, „de examen”. Era prima mea cămașa de adolescentă, dacă nu le socotim pe cele școlare.

Am trăit șederea în Marele_Oraș, ca pe un concediu cu părinții, din care doar Nela îmi lipsea. Nu mai conta cine, cum, cât, ce îmi lipsea de acas’. Era aici o lume mult prea nouă și diferită de-a mea – îmi capta toată atenția.

La proba de mate, mi-a părut ușor, uimitor de ușor, dar am greșit la calcule ca un copil zurliu. Mi-am corectat lucrarea, neobservând greșeala și am fost fericită la iesire și mult timp după. Târziu am văzut greșeala de calcul. Cât am plâns acasă de frică, spaima nereușitei mă paraliza. Noroc că nu am fost depunctată rău. Am trecut peste hop, dar au rămas urme… Am învățat că fericirea zboară într-o clipă și tot ce faci poate avea repercursiuni ulterioare. Parcă-i prea mult pentru o copiliță, nu??

Desprinderea

Urma în toamnă să plec în Marele_Oraș.  

Pentru o copilă, ce nu avea încă bulentin, ce abia ieșise pe câteva străduțe ‘acas la Casara, în Marele_Oraș totul era nou și lucios, și mai ales uimitor. Era o mare rumoare, un vuiet, un ritm, o răsuflare, un soi de zgomot permanent într-o oarecare surdină sau nu. Tot ce era ‘mprejur, era de o agitație fără seamăn, ca ‘ntr-un furnicar. Marele_Oras însemna o alergare de cucoane simandicoase, aranjate după mijloacele de transport în comun, însemna o aglomerare de cladiri fastuoase vechi, dar și de altele cenușii_comuniste destul de înalte pentru privirea mea. (Nici acum nu diferă prea mult reprezentarea Marelui.)

Pregatirea de plecare a fost puțin dură pentru mine:                                   ”Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” (Arghezi)    

Asta mi-a venit în cap, acum privind napoi, nițel tristă, cu lacrima ascunsă, retraind clipa desprinderii, ce n-a fost ușoară. 

Am ajuns într-o lume nou_noi nouță. Cămin cu pedagoge, fete colege de cameră, cu care ai sau nu multe afinități, școala cu noutățile ei, dar și cu o dirigă mai emancipată, cu mai multă experiența cu elevii – doamna Neser. Mai erau noi: masa la cantină, biletul de voie pentru orice iesire în oraș (un oraș perfect    necunooscut), pachetele de acasă, lacăt la ușa caminului și portar- la poarta liceului. Și câte și mai câte…

Eram aceeasi pitică speriată și curioasă și probabil asta m-a ajutat foarte mult.

Voi nu vreți să plângeți cu mine, nițel??? 

Sursa foto: Pexels.com

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar și a fotografiilor.

Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa totală este interzisă fără acordul meu expres. “Copyright © 2019 – 2021 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol și avizarea mea în mail.Reclame