Mamaia (3)

Dis de dimineață strângea gerul, nu glumă. Focul de cu seară trecuse. Răzbise iar prin noaptea grea. Avea o vorbă: până mâine e un an, sperând să ajungă la zori noii zile. Și uite că și azi o scosese la capăt.

Repede, cu broboada și cojochița pusă peste cămașa de noapte, fugea la privată. Necesitate. Se întorcea mai bine dispusă, mai calmă. Avea putere, deși gerul ciupea bine, să privească în grădină după urme, prin gardul de plasă, avea putere să se uite-n sus după soare, să vadă păsărelele la streșini, ba jucându-se n zăpada. Uite-le urmele! Nu-i plăceau ciorile ce lăsau pată neagră pe albul maiestos așezat în curte, croncănind și speriind puii noi de găină, ce intraseră în prima lor iarnă. Nu mai spun cât ura graurii ce-i zeciuia munca la vie, toamna. Deschisese ușa coșării, când a trecut în fundul curții, dar gainile încă își făceau curaj, pe prag. Cocoșii nu, erau veseli, alergau proaspeți în zăpadă, chemând și găinile. Ele cântau croncănind, răspunzandu-le. Hotărât lucru gândea Floarea, văzând cerul luminos, senin:  azi după pâine, pun albiaa în bătătură și spăl rufării.

Planificată era, căci altfel cine-i ținea ei casa?? Tonică o „lăsase” singură când nu avea patruzeci și opt de ani. Și se descurcase. Uite, deși nu-i plac ciorile, guguștiucii chiar îi hrănește, unu’ o fii omul ei, mai știi?

În casă, la adăpost aprecia bine ce avea, de la căpătâi la așternutu’ curat, de la căldură și masă la liniște. Doar nu era proastă să se mai mărite, omu’ meu s-a dus la ale lui și io să împart averea băiatului cu tărăgăi?? N-oi fii Dominica?? Și încet, cu ochii pe aleea din fața casei și cu urechea la difuzoru’ din perete începea să se îmbrace. Gros, ca de iarna, că de-un timp începuse s-o taie șalele și genunchiul drept nu mai voia s-o asculte, dar se consola tot singură, în gând, las’ că n-o să împărățesc lumea, tot la lilieci, la ai mei ajung.

Așa vorbea, singură, în gând, de-o puzderie de ani. Omu’ i se prăpădise, baiatul plecase departe, era la casa lui, nepoții, frații, treceau rar, când puteau. Bine că știa și ea că e cam înțepată. Cum să se lase, când toată viața doar ea a dictat??

Sta mai mult de vorbă vara, la pătuș, pe înserat, când se alina dogoarea de peste zi. Acum însă, în iarnă, doar la pâine, vis_a vis, la Măruța, mai schimba o vorbă. Acolo mai întreba de-a lui cutare sau auzea femeile vorbind, ba de televizor, ba de dări, ba de biserică, chiar de câte unu’ dus. „Rău e sa fii cuc!” se trezea gândind, contrazicandu-se. Noroc că ziua de iarnă-i scurtă, acu’ noptează.

Încet, stând pe ladă, își trăgea ciorapii. Ăștia de casă, peticiți, că ăia noi și câți are, îi ține în cutia mesii, că poate oi cădea la pat, oi face pe mine, să am acolo. Nu se îndura să ia unii buni în picioare, ei și ce, cine mă vede? Curat să fie.. da. Las’ că pun căldarea de aramă pe vatră, acuș fierbe. Le mai las la scurs și la aer, apoi toiag pe sobă și gata mâine. Au miros de farmacie! Își pune cu grijă și șosetele de lână cu carâmbi lungi pân’ la genunchi, fusta groasă de lână ce-a lepadat-o noră’sa, nu-i mai place, ete na, uite ce bună e! Pe corp are cămașa de zi, tot de ea făcută.

Păi da, a dat-o ta’so la croitorie, da’ hoața aia, toată ziua o punea să aibă grijă de copiii, că-i avea mici de lapte, abia i-a arătat cum să facă o butonieră. Degeaba venea ta’so încărcat, ba cu malai, ba cu o rață, ba cu damigeana de vin. Hoțoaica zicea că-i bine, că se pricepe, că învață mai greu. Da’ când n-a mai răbdat, după juma’ de an, i-a sărit în brațe lu’ ta’so venit s-o vadă,  „ia-mă acas’ că eu aicea nu mai stau, pai ce m-am băgat să am grijă de copiii?? să ferește și nu-mi arată”, și luată a fost. Îi luase Tudor și mașina de cusut Singer, din Nemția, un car de porumb a dat pe ea, de s-a tăvălit în bătătură fra’so, Florea, sfadindu-l pe al’ bătrân, păi ce, ei îi ei și mie nici muzicuță, barem nu-mi iei! Ea știa una și bună că ta’so ține la ea, doar era singura fată în bătătură. Și bătrână tot cu ta’so se sfătuia, nu soț, nu soacra, nu copil. Cât a mai fost, că apoi a făcea doar cum o tăia capu’. Și uite că nu-i ‘e rău.  Mașina de cusut de-ar avea gura să spună! Câte cămăși n-a făcut, deși ea era copilă îi îmbraca pe toți ai casii. Le lua finet de cămăși, deftină de fuste sau șoarte din balci. Eii, asta acum, că atunci întâi țesea cânepa din câmp și apoi cusea cămăși la toți. Nu făcea cine știe ce, lucruri simple, un cearșaf, un capot, cămăși, reparatii mici. Dar unde era ea era și mașina. O privea ca pe ochii din cap. După ce termina lucru, o ungea, o muta unde-i era locu’. Ba chiar vorbea cu ea, da’ n-avea gură să spuie..

Lua un cârpei de pulovăr lânos, cu guler închis în față, în nasturi mărgele, îl trăgea peste capot și gata. Încotoșmănată se pregătea de pâine. Plasa de cârpă, cusută tot în mașină și  bănișorii. Mărunții toți îi strângea sub fața de masă din bucătăria de iarnă, să-i aibă la îndemână. Câte o hârtie era pe etajera în căni. 

Nainte de pâine, să strâng vreascuri uscate, să pun pirostriile în vatră, pân’ mă ntorc e gata apa.

Fuga la găini c-o mâna de boabe. Îi place să le vadă înfoiate în juru-i. Dragele ei! Uite-l și pe Gheorghiță, țanțoș, pintenat. Numele venea de la primul ei bărbat și acum îl aveau toți cocoșii ei.

Și fuga la poartă, dă jos zăvorul mare, dă repede zăpada nouă, ori cu măturoiul, ori face cărări cu lopata de-i mai multă. Na’ că’n stradă nu-i nime’, nici mașina de pâine n-a ajuns. S-o fii împotmolit, sărăcuța! Nici în ulița din vale nu-i țipenie, biata Anica, cum o sta acolo ca un cuc, ultima casă, frică mi-ar fi!

Pân’ nu dă imnu’ la difuzor, ce rost are să ca’t la pâine?? Mă dezmorțesc strângând cenușa.

Și fugi în spate și-o arunca pe poteca ei spre privată, să nu cadă și uite cum a rănit albu’ zăpezii luminos.

Deh! albu’ asta îl aveau fetele la horă-n cămeși, da’ io dacă n-am avut mamă?? Învățasem miticuță de le spălam în trocul gâștelor, tata dus la muncă nu știa. Negre ieșeau. Și pe ale băieților, la fel. Am crescut, mi-a arătat muma (mama tatii), da’ apoi mama asta nouă, Ioana. Era bună, da’ nu avea ea copii și nu prea știa. Nu i se îndemâna prin casă, la andrele sau cu acu’. Da’ tata era bucuros că la sapă facea cât un Om, și ea era o mână de femeie. Na, unde mă duce gandu’…

Și se auzi mașina pâinii sau îmi pare?? Iar drum din prispă pe cărarea prin zăpadă, apoi pe piatra de lângă cais și aruncă ochii în drum: nu-i! fu alta.

Din coșare aduce lemne bune pentru soba din casă, din camera ei. Lăsă pe prag unele și altele le duce pân’ la cenușar. Cotrobăie acum în magazie după cărbuni. Dai soba jos dă lemne, da’ cu o mână de cărbuni faci treabă.  Păi jaratecu’ tre’ să țină n noapte pân’ spre ziuă. 

Pai acu’ vine căldura, de o putea să se vadă-n primăvară, după ce-o curge streașina, s-o duce cum o putea după lemne, da’ mai ales după cărbuni. O tocmi un căruțaș tigan și-o veni cu ele acas’. Să se vadă la poartă cu ele, că și de trage cu dinții le baga ea în bătătură. Și de acolo, sparte, în coșare. Le-o sparge apoi pe-o litră de țuică, vede ea cine o cădea.

N-are cin’ s-o râdă pe ea ca pe altele. Nu stă ea fără căldură. Sunt altele ce forfotesc a băutură de nu ntelegi ce zic și le e soba toiag. Rece că mortu’. De foame poate răbda omu’ bătrân, maică, da’ de căldură nu! Și uite ce bine îi stă cu coșarea plină acu’ în iarnă, de-ar da Domnu’ să n-o fure, pulifricii ăștia tineri, că nu mai au nici o rușine. Pai nu s-a trezit într-o noapte cu băiatu’ lu Zorica, după ce se lăuse, pe la stâlpii prispei. L-a văzut când a aruncat apa din lighean afar’. L-a spus lu’ ta’so Zorica a doua zi și el l-a potolit. Ce să facă pe prispă, că ea la geamuri punea ștergare.

Se făcu rând, că uite câți așteaptă. Neagră, albă, ei franzela ii place. Nu mai poate mușca bine nici cu dinții. Ce mărgele_dinți avea când o ducea Tone la restaurant și o punea să cânte ca o bulgăroaică.  Se uită in jur și gândește. Tot timpu’ ăștia sântem primii, trezim satu’. A lu’ Gherăuța, de pe Oboare, că are drum mai greu și mai lung de făcut, vine și stă pan’ aduce pâinea, se vede cu oamenii; Gheorghe al lu’ Mielul, îl trimite nevasta’sa că ea e grasă și frumoasă ca o balenă și-o ține pe bătătură; Ioana a lu’ Castravete din vale, zice că după aia pleacă la oraș și să apuce; baba Rada, cu ale două ciumege, abia se ține pe picere da’ nu vrea să-i scoale pe-ai cășii și astia-s.

Eiii hai uite că veni pâinea!

Miroase bine pâinea, nu e caldă, la vremea de acu’, a ntoiegit și ea săraca, da’ e proaspătă.  Când ajung acasă o și pup, să nu mă vază careva. Ce știu ei!??? Eram pe vale, pe ropot de soare, douăj de oameni cu secerile să dăm la batoză. Era căldură de curgea transpirația pe văgăuna curului și soarele sus. Nu se mai găta!.. Apoi la moară, nu oricum, era coadă, apoi drojdie ia de un’e nu-i, păstrează maiaua de la o frământătură la alta, dospește, fă foc, cuptor, tăvi. Muncă nu glumă. Și acum pâș pâș și pâinea în traistă. Ne-am domnit!

Hai că aflai că băiatu’ lu’ Ion al Luncșoarei se nsoară, ia pă fata lu’ Gherghina lu Oaca. Și cică a băgat osânză la magazin ăl’ de la Stan, ar merge o litră, să pun în gura sobii, să-mi ung mațele. Cică a lui Lică, a mică, fata a nceput un model nou de macat nemaivăzut. Ei na! Știe pitică aia, da’ o laudă ma’sa să zici că i lună, nu alta.

Uff! Hai la trebile mele că stau și așteaptă și io-s dusă-n lume.

Va urma.

.

.

Daca mai vreți să recitiți:

Mamaia, Mamaia 2,

.

Sursa foto reprezentativa: arhiva personala

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar și a fotografiilor.

Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa totală este interzisă fără acordul meu expres. “Copyright © 2019 – 2021 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol și avizarea mea în mail.