La indemnul unui bun prieten
Povestind de-ale mele, uneori interlocutorul ma apostrofa ”De ce nu scrii?”. Iar cind bunul meu prieten I., ce stia ca scriu uneori, a intrebat curios cum mai stau cu scrisul.. si mi-a sugerat – blogul, m-a pus pe ginduri.
Si ideea blogului s-a lipit undeva in subconstient.
Nu stiu daca am atit de multe de spus, nu stiu cit de bine scriu, departe de mine ideea de scriere pretentioasa, dimpotriva. Nela e cel mai bun critic al meu. Am trait impreuna tot ce voi veti citi din ”spatele” meu, iar acum suntem, inca, la sfarsit de saptamina, impreuna. Ea este sora mea. Si cind am rugat-o sa si arunce ochii pe scrierile mele, s-a amuzat pe seama mea, neparindu-i-se important. A zis ca toti au trait banalitatile astea si sa nu uitam …eu incurc ”mamaliga cu cozonacul”, deci greu de presupus ca am vre-un talent ascuns. Deci nu mi fac iluzii…
Pentru mine sunt mici insemnari, mici urme, mici tairi ce le impart. De cind am pierdut ”fetele”, la un interval scurt – 5 luni, una de cealalta, am simtit nevoia sa nu le las sa se piarda… Mi-a fost clar ca-n scurt timp memoria imi va juca feste, voi uita.
cu Ina hai_hui 