Mărțișoare, prin viață..

Eiii, ce emoție! Era chiar o sărbătoare în aer. Numărai profesoarele, numărai colegele. Mergeai cu mama în piața, să cauți tarabele cu mărțișoare. La început, mică fiind mi le cumpara mama și mă trezeam cu ele într-o punguliță. Crescând, participam la cumpărături, îmi dădeam cu părerea, alegeam.

Cu ce emotie asteptam mărțișorul tatălui, nu mai spun. Ni-l dădea întotdeauna cu o zi ‘nainte. Cât îi săream în brațe și cu câtă stângăcie ni-l dădea, dar cu cât drag îl purtam..

Nu mai știu, cred că era cutiuța aceea incoloră, cu floricele, gen floare de piersic. Cred că era un import chinezesc – mărțișor mai pretențios și prețios, pentru dragele profesoare. Separat cumpărai un șnur alb roșu și-i faceai o fundiță, o puneai în cutiuță și gata cu mărțișorul simbol românesc. Pentru colege, cumpăram întotdeauna, mărțișoare metalice, coșar, trifoi, ghiocel, potcoavă, pline de noroc și veselie. Dimineața, încercai să găsești mica chită de ghiocei și viorele albastre indigou, la colț de stradă, în fața complexului, pe drumul spre școală, unde se aseza cate o tarancă venită din apropierea pădurii, cu o coșnița gata pregătită cu floricele primăvăratice. Pregăteai un plic și pe o foaie, pe o felicitare, desenai ceva cu mânuța ta, scriai ceva, o urare, apoi gata în plasuța de școală. Frumusețea era când le încurcai, când nu-ți ajungeau și când trebuia să improvizezi să iesi din situație.

De la școală, rămâne vie impresia ca 1 Martie venea cu primăvara, mai ales în apropierea profesoarei mele de română, doamna Niulescu. Ne ruga, de 1 Martie să-i prindem fiecare elev, pe borurile palariei – de blană, mărțișoarele. Brusc devenea o floare. Îmi amintesc zâmbetul, frumusețea, curajul și ilaritatea ce-o inducea, ce-o stârnea, în jur. Și noi copii eram copleșiți nițel, dar mult mai puțin decât cei mari. Era, la fel de inedit ca tot nonconformismul dânsei, de la muzica ce ne-o cânta, la chitară, în unele ore, în apropierea vacanței ”una joia, un dolore mi dai/ una rosa e una spina”, la costumul verii, inclusiv cu pantalonii de pânză topită evazați, vopsiți cu cercuri mari, legați cu sfoara, gen fond plastic. De la dânsa am învățat extravaganța controlată, până la un punct, dar și că un parfum bun trebuie să miroasă aproape numai în sufletul tău, altfel lași urmă în spate și devii drogherie și alte câteva nimicuri de fete. Dirigintei, domnișoarei Mica Septa, profa de mate, îi ofeream cel mai frumos mărțișor, din punctul meu de vedere. El semăna leit cu celelalte, deși cred că ceva în ochii mei îl înfrumuseța. Poate funda șnurului, poate o altă culoare mai pastelată, poate inflorescența puțin mai deschisă – nimicuri. Tare dragă îmi era diriga. Îi eram prima generație de elevi, eram foarte tineri toți, mai ales dânsa. Avea o blândețe, o frumusețe și știa taina problemelor grele de mate și asta nu era puțin, în ochii mei. Gazeta matematică a devenit astfel și prietena mea și când după mult timp am mirosit-o, adulmecat-o, mi-a părut știută și recunoscută și așa. Ne inoculase mândria de a ne gasi numele acolo și totul era o joacă, o nebunie, o bucurie. Și sunt multe de spus, mi-am iubit toate profesoarele, eram cuminte și încercam să nu supăr.

Veneam acasă de la școală, cu o plasuța, înlocuită, cu mărțișoare nou primite. Ni se întâmpla ca și profesoarele să ne ofere mărțișoare. Devenea mărțișor preferat brusc, odată cu aprecierea sinceră a gestului. Dar mărțișoarele băieților erau cele mai speciale, parcă. Ni le aratam, ne lăudam cu ele, le purtam mândre.

Și crescusem, lucram si de un 1 Martie un coleg, ca și alții, mi-a oferit un mărțișor. Cea mai în vârstă doamnă, colegă dintr-un alt sector a dat de mine și m-a întrebat de unde primisem fundița bătută în pietre, era un mărțișor vizibil. I-am spus și mi-a aratat ce mărțișor primise dânsa de la el și a ținut să sublinieze că numai eu am primit așa pretiozitate și ca atare, mi-a sugerat că mă place acel băiat. De acolo, s-a legat o primă prietenie între mine și L. și acolo a fost prima mea privire mai atentă spre el, oarecum avertizată de mărțișorul susținut de doamna colegă în vârstă. Mărțișorul acela a ramas acas’, în cutia cu bijuterii a familiei, e o broșă foarte frumoasă. Cred că Nela l-a păstrat.

Au trecut anii. Primul mărțișor de la E. este un măr, a urmat un ghiocel simplu, delicat și au rămas înțepenite în reverul unor haine de primăvară, lucesc, înseninandu-mi zilele, când le port. Alt mărțișor simbol drag mie, e unul mic cât un sfert de unghie, o umbreluță de argint, mutat pe brățara lănțișor, veche, de argint și ea. Tot pe aceeași brățara au poposit în timp și alte mărțișoare primite și care se potrivesc cu ea. 

Avand multe mărțișoare, o mai rugam pe Pitica să-și aleagă din ele, ce vrea. A crescut și la un moment dat, ne-a oferit cea mai frumoasă camee mărțișor broșă. E și ea acum în cutia cu bijouri.

Am ramas din copilarie cu meteahna asta, îmi place să ofer, să primesc, dar mai ales să port mărțișoare. Să fie cât mai simplu, cât mai delicat, cât mai simbolic. 

Deși nu am ajuns la mamaia niciodată în Martie, când eram la școală, cred că, odată cu prima ocazie, în vacanța de primăvară, îi ofeream un mărțișor. Îl păstra cu sfințenie înfipt în foaia din perete, de sub difuzor.

De la Turu, îmi amintesc, de când eram mică mică și nu înțelegeam ce reprezintă exact mărțișorul, că la ușa mare, de pe balcon, a sălii, agața maimaia, un șnur făcut de ea, din lânită albă cu roșu, răsucită în palme. Ce gest viu! Trebuia și casa să aibă mărțișorul ei. Trebuia să fie ocrotită cu el, de rele, de greutăți, de boli.  Și sigur se întâmpla așa, caci anul urmator, casa primea șnurul nou peste celălalt, nelipsit. Tot atunci mamaia, pe o foaie de hârtie de caiet, cu scrisul ei stâlcit, greu punea babele. Noi eram mici, dar cu voce tare, făcea prezența femeilor din viața ei, din apropierea ei. De la Marița, prietena de generație, la mătușa ei, Eugenia, care era poreclită și Cioara, căci era cam tuciurie, la vecine și alte cunoștințe poposeau acolo, pe foaie, într-o ordine mai mult sau mai puțin întâmplătoare. După vremea zilei respective, știa mamaia cum e sufletul persoanei respective și cum îi va merge în acel an. Babele erau capricioase și uneori ningea sau de te miri unde se stârnea un vânt de te seca. De odat’ mamaia zicea „uite-o ce ascunsă e! are sufletu’ de gheață și te miri că nu se înțelege cu noră’sa„. Era prevenită de tot ce va să vină, nu??

Aici și acum, porți mărțișorul cât vrei, dar e obligatoriu ca atunci când întâlnești un pom înflorit să-l împodobești cu mărțișorul tău. El îți oferă înflorirea perpetuă. Și câți copaci înfloriți și împodobiți nu întâlnesc. Zâmbesc dimineților sau zilelor in care-i descopăr. E bine să fii și hlizit, din când în când, mai ales primăvara. Vi se întâmplă??

Să vă poarte noroc, oricum!

Update, azi, 07.03.2021 : Și voi femei dragi, să fiți sănătoase, să vă bucurați de cei de lângă voi și să vă depășiți limitele!

---

Și un mic cântecel, de demult..

Sursa: YouTube.com

Sursa foto și foto reprezentativă: arhiva personală.

.

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar și a fotografiilor.


Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa totală este interzisă fără acordul meu expres. “Copyright © 2019 – 2021 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol și avizarea mea în mail.