Lisa (1)

La străbunici!

Acesta este locul unde veneam în vizita_fulger_de ajutor, la străbunici.

Plecam cu mamaia, dis de dimineață cu un autobuz sau cu fr’o mașină de ocazie, până în prima comună de lângă Turu, ca să ne putem întoarce seara, la fel. Ne mobilizam să ducem pâine și mai ales ca să dereticam, să-i ajutăm la muncile grele ce le aveau de făcut. Îmbătrâniseră..

Eu eram un pui de om, dar implicarea contează. Oricum, eram prea mică, ca să pot rămâne, cateva ore bune singură acas’ la Turu.

Ma’marea și tatamare sunt icoane vii în sufletul meu și al Nelei.

Poveștile familiei străbunicului se pierd în negura timpului. Era nepotul lui popa Costache și baiatul izprăvnicerului Ioniță, din Lisa. Acesta din urmă a avut cu Gheorghița, fata de la oraș, ce traise în mahalaua Odaia patru copii, trei băieți și o fată oacheșă rău. N-a luat-o pe Gheorghița de drag, ci mai ales că-i aducea pământ și spor. Era vrednică și făcăleață. El mergea des la oraș, doar trebuia să trimită banii în Nemția stăpânului fermei Lisa. Asta nu-l impiedica să poposească pe acolo, să oprească să mănânce la restaurant, poate chiar la a’le Salduș (unde erau muzici, antren), întorcându-se greu de pe acolo, după câteva zile de chiolhanuri. Gheorghița era cu gospodaria și copiii.

Tudor, străbunicul meu, a ajuns dogar. Nu orice dogar, ci de care, trăsuri, calești. Ceilalti copii, Florea s-a făcut cismar, Gina a fost casnică, doar era fată, iar Gheorghe a făcut liceul, era cel mai deștept din sat. Și la vremea aceea, să faci liceul era un eveniment rarisim. Pe Gina, fata oacheșă și cu mintea brici au măritat-o cu un ”plontonier”, dar numai după ce i-au dat ceruta dotă (nu știu câte pogoane de pământ).

Toate păreau că intrau pe un făgaș normal, copii aveau o meserie, iar fata se măritase. Dacă nu venea razboiul chiar era bine. A venit și a pustiit locurile și sufletele. Toți bărbații s-au dus la luptă și femeile aveau ”lupta” lor. Ele ajunseseră umbre, au ramas bătute de gânduri, griji și unele, cu plozii prinși de fuste.

Nici familia lui Ioniță n-a scăpat pe război, ca toți din jur. Străbunicul Tudor era tânăr, neînsurat și-a mers la război de bunăvoie, ceilalți frați erau prea mici. S-a întors bine, dar cu sufletul zdruncinat de grozăviile trăite și văzute.

A fost împroprietărit de Rege cu zece pogoane de pământ, pentru că a fost la razboi, așa cum se promisese. Tare mândru a fost, când singur, prin puterile sale a devenit proprietar de pământ.

Tudor avea oricum o mândrie nativă. Era un brad de om, fălos, înalt, dar cu ochii albastrii, blânzi.

Și așa, tânăr și cu zece pogoane de pământ, a pornit să ceară de nevastă pe Petra, dintr-o comună vecină, cea mai frumoasă fată din satul ei. A cerut-o și-a luat-o în trăsurile cu care veniseră, după ce s-au invoit părinții. Degeaba au ieșit tinerii din sat, la ceas de seară, să oprească trăsurile, să nu le ia frumusețea. Nu s-a putut opri nimic, Tudor era hotărât ca Petra să fie a lui, și-a fost.

A fost o soție bună și tare dragă. Frumoasă ca o cadră *, ne povestea mamaia, Tudor o iubea mult. Împreună nu aveau piedici. Era chibzuită și bună gospodină. Au facut trei copii. Prima fată Floarea (bunica mea), urmând imediat și doi băieți, Florea și Radu. Erau frumoși tinerii părinți, se completau.

Dar de’odat’ mamaia, mică, avea șase ani a aflat că mama ei nu s-a simțit bine și a plecat la Doamne Doamne. Dar nu pentru că au supărat-o ei, ci pentru că a iubit-o mult Doamne Doamne. Mamaia, nouă, ne-a spus că a făcut tetanos, înțepându-se-n picior (era vremea când oamenii mergeau mult desculți). Târziu, când am fost oameni în toată firea și ea (mamaia) era spre senectutea vieții, ne-a spus adevarul, neștiut – ” a făcut un raclaj’‘.

Astfel ea Floarea, a rămas femeia familiei, cu ceilalți doi frați mai mici. Radu nu avea doi ani. Amintirile mamaiei despre Petra sunt puține. Își amintea cum s-au dus, cu ea, în vizită la frații mamei, în comuna vecină și cum n-a lăsat-o să bea apa ca să nu ia tuberculoza, ce bantuia prin zonă. I-a spus ”mori de sete, dar apă nu ceri”. Când au plecat din sat, a dus-o pe Floarea la o fântână și i-a dat să bea apă pe săturate. Și-și mai amintea că le cusea cămășuțe noi și frumoase, în fiecare iarnă, pentru Paști și că acestea sclipeau de curate.

Uriasul blând rămăsese singur, cu trei copii. A fost răvășit de pierdere, dar a gasit tot în el puterea să reziste, pentru cei mici.

Sursa foto: arhiva personală.

*cadra – de pus în poză, și înrămat (cadru)

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright 2010-2014 – Toate drepturile rezervate”