Șatra

Din copilarie, nu pot să nu vă povestesc de popasul, din fiecare vară, al țiganilor ce cositoreau căldările și făceau chilpici. Erau țiganii nomazi.

Cum se ncălzea nițel te trezeai cu ei.

Or’ noi copii îi vedeam, cu ‘bâlciul’ de căruțe cu coviltir, trecând spre vale, ori îi auzeam din curte ”Căldăriiiiii, cositorim căldăriiiiiiii”.

Ori nici una, nici alta.

Ne duceam la joacă pe vale sau cu gunoiul, să-l aruncăm și ne trezeam cu ei, ad_hoc, erau în pregătiri și își instalau tabăra. Era un fel de sărbătoare și pentru noi copiii, mai mult decât orice.


Nu m-ar fi lăsat mamaia să interactionez cu ei. Nu-mi amintesc cum se numeau, nici nu mi amintesc să fii fost prea prietenoasă cu ei, dar precis îi auzeam cum se strigau, unul pe celălalt, îi urmăream curioși rău.

Nu coboram niciodată singură pe vale, ci alături de ceilalți copii. Imi faceam veacul prin apropierea lor, cât să o pot zbughii, dacă ceva, mi se părea nelalocul lui. Și cu toată apostrofarea bunica’mii, din când în când dădeam o raită pe acolo.

Jos în vale, după ultima casă, a Anicai, urma locul unde noi, la vremea ceea aruncam gunoiul, apoi era canalul de irigații pe unde ne bălăceam și mai departe era cultura de lucernă, cel mai ades. 

Lipiți de gardul ultimei case, a lui tanti Anica, își instalau șatra de țigani tabăra. Câteva generații debarcau din două, trei căruțe cu coviltir. Puneau câteva corturi, slinii, cenușii, afumate, apoi făceau focul. Nu mi-i amintesc fără foc. Puneau la fiert un ceaun, cu nu știu ce. Copii mici, mai mult dezbrăcați, ieșeau mânjiți, murdari printre picioarele celor mari.

Veneau cu toate utilitățile, de la plăpumi expirate, gamele, la găini și cociși ce umblau slobozi, dar și nelipsiți câinii. 

Printre ei erau și cativa tigani, nu chiar cei mai tineri, dar nici prea bătrîni, știind meșteșugul cositoririi căldărilor. Îi vedeai în mijlocul taberei, cu alt foc la îndemîna bocanind la câte o căldare. 

În diminețile noastre prelungite, femeile se străduiau ori să potolească copii, puradeii, ori să pună în ceaun ceva.

Bărbații mai tineri, într-un loc mai îndepărtat, dar cât sa poți fii cu ochii pe ei, frământau tină ceea galbenă. Făceau chilpici de case – un fel de cărămizi de pământ, amestecat cu paie și baligă. Frământau pământul acela pe jumătate dezbrăcați, fluierând o melodie drăcească. Cu încordare, transpirați în văpaia soarelui îi vedeai apoi, chitind cărămizile, la uscat, cu un zâmbet de satisfacție pe față. Mai degrabă pentru anexele de pe lângă casa omului se foloseau și ei le vindeau, cât era vara de lungă.

Uneori mai în glumă, mai în serios, câte un țigan ne lua la goană, ”hai mai duceți-vă pe la casele voatre”.

Caii erau frumoși, hrăniți din când în când, cu hamurile pline de ținte, puse în gardul Anicăi.

Pe căldură uneori îi vedeai, la ora prânzului, tolăniți sub căruțe, chiar pe pământ. Nu erau pretențioși, păreau fericiți oricum, fie și dormind, cred în vară, chiar sub cerul liber. Nomazi, dar fericiți cred.

Noi copii, la început eram emoționați, când îi revedeam după un an, apoi după ce-i țineam sub observație, după ce-i vedeam instalându-se, după ce le învățam rutina zilnică, curiozitatea noastră se potolea. Îi pierdeam din vedere.

Altceva ne capta atenția.

Sursa foto reprezentativă: Pexels.com

Sursa foto arhiva personală

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.

20 de gânduri despre „Șatra

Adăugă-le pe ale tale

  1. M-au fascinate întotdeauna tiganii … îmi par atat de liberi atat de independent si rupti de orice reguli. Eu fiind nascuta în buricul Bucurestiului nu am avut contact cu ei desii .. stai ca o sa-ti spun! :lil:
    Dupa ce m-am casatorit la soacra mea în sat veneau si îsi instalau satra „la cotitura” tiganii! Copilul meu cel mare a fost blond, chiar balai as zice atunci cand a fost mic si avea parul foarte carliontat …. Cateva tiganci erau fascinate de el si chiar una mai batrana a strigat dupa mine „prevazand” ca va avea o viata usoara si va fi domn mare, chiar director! Prea mult nu a gresit pentru ca are firma lui … 😆
    In schimb la mine pe strada (in buricul capitalei!) traiau trei familii de florari (mult mai romanizati, ca sa zic asa decat caldararii) … Cu drag îmi amintesc de Leana, Floarea, Aurora si Mieluta … copii cu care ne jucam ptr ca pentru noi erau … copii normali!
    Sa nu-ti mai spun ca filmul Satra l-am vazut de cateva ori! Cine stie … oi avea inima de tigan! 😆
    Saptamana placuta sa ai!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Sunt oameni si oameni, tigani si tigani. Eu asa zic.
      Cand eram mica oprelistile, barierele, erau mai mici pentru toti copii. Reuseam sa fugim pe vale sa-i vedem si fara sa patim ceva.
      Si ei erau mai resemnati cu traiul lor simplu. Acum au ”palate” si-s guralivi si deranjanti, cum nu erau in copilaria mea… 🙂
      Toti am vazut si re_vazut ”Satra”. 🙂
      Numai bine! cu drag,

      Apreciază

  2. Faine amintiri ! Acum s-au stabilit si ei pe la periferiile satelor, si-au construit case pe terenurile virane, iar în locul carutelor circula cu masini, cei care au fost mai avuti, iar pe la noi mai trec si propun celor ce-si construesc case, sa le confectioneze jgheaburi din tabla zincata !
    O zi si o saptamâna binecuvântata, draga ina02s !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Sunt amintiri dragi…
      Nu mai sunt nomazii, ai dreptate sau sunt foarte putini.
      Cu cei ce pun jgheaburi am o amintire urata. Stiu ca nu mai scapa mamia de ei din curte. Venisera si negociasera un pret, apoi la sfarsit cereau triplu si incepeau sa se uite prin curte sa ia ceva ”de pret”, coplesindu-te cu numarul… cih.
      Cei din tinerete erau pasnici, muncitori si frumosi. Sau asa ii vedeam eu cu ochii de copil. 🙂
      Multumesc frumos de urari, numai bine sa ai si tu!

      Apreciază

  3. Îmi amintești că, pe la noi, în Seini, veneau „corturari” cu mărunțișuri sclipitoare pe care le dădeau în schimbul sticlelor goale. Ședeau cam o săptămână, tot într-un loc viran de la periferia localității, timp în care părinții ne interziceau să ieșim din curte nesupravegheați. Dar tot ajungeam printre ei și ne întorceam măcar cu câte un fluieraș în formă de pasăre sau o brățară. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  4. Așa cum spui „Nu erau pretențioși, dar păreau fericiți”. În ziua de azi, nu mai văd la ei fericirea aceea, așa cum nu o mai văd nici la noi. Timpurile noi ne-au robotizat, indiferent de nație și obiceiuri.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Suntem robotizati pana la un punct, cat permitem noi asta. Am fost robot, recunosc si mi-a luat aproape doi ani sa-mi revin. Acum n-as mai face schimbul, desi aparent am pierdut. Acum visez la casuta la periferie, nepretentioasa, cu verde in jur si natura in maretia ei. Am vise mai mici si impliniri mai mari… Am exagerat vorbind.
      Tiganii nu mai sunt ce-au fost. Nu mai vin, casa Anicai nu mai exista nici ea. Pe vale nu se mai arunca gunoiul, iar o ”rocada”, o strada noua a iesit ca din pamant. S-au schimbat, ne-am schimbat, mai ales eu. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. Și pe mine mă fascina lumea lor, dar nu îndrăzneam să mă apropii de ei din cauza amenințărilor bunică-mii, care, de câte ori făceam câte o boacănă (și făceam multe), îmi spunea că mă vor lua ţiganii, dacă nu mă potolesc.
    Frumoase amintiri ai Ina! Evocându-le, le trezești și pe ale noastre.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la ina02s Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Site web construit cu WordPress.com.

SUS ↑

GLOBETROTTER - blog de călătorii

impresii de calatorie și informatii utile din vacantele mele in strainatate

Maria in color splashes.🎨

Pictura este exprimarea mută a poeziei .

Radio 80

talk less, play more

imaginecontinua

Pretextul acestui blog este mica mea colecție de fotografii vechi. În timp s-a transformat în pasiune. O pasiune care ne trimite, pe noi, cei de azi, în lumea de altădată, prin intermediul unor fotografii de epocă.

pardauro blog

un om cu capul pe umeri

Dana Fodor Mateescu

Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

G.Dansul vietii

*Sa scrii cu sufletul tau si sa recitesti cu sufletul celorlalti!... *

De-ale Irinei

Eu, aici, acum, altfel

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

Monolog cu un străin

Iubesc, am curaj și mă tem...

La mine în suflet

Gânduri, trairi, opinii...Iubiri

Gălăgie'n Cap

Verzi și uscate

ღ♪ Odăița Mea Virtuală ღ♪

Lipsa de comunicare este mai profundă și mai nocivă decât orice altă lipsă. Prețuiți ceea ce aveți deja! Pornesc într-o nouă zi din viață…fie ca aceasta (și toate celelalte)să fie o zi bună Pentru Tine LUME!

Monalisa

Simte și trăiește!

ATITUDINE SLABĂ

Când uit ce sunt, devin ce aş putea fi.- Lao Tzu

Comentator Amator

„Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” – Wolf Wildfire

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: