Mamaia

Mor…Morr…

Asta mi-am amintit, gândindu-mă la mamaia. Poate-i printre cele mai amuzante amintiri despre ea.

Mamaia este mama tatei, deci bunica dinspre tata. La ea locuiam, cand eram copii, în toate vacanțele noastre, la Turu.

Turu pentru mine este un loc magic. Și cum să nu fie când toată copilaria, adolescența și chiar maturitatea (mai rar), s-au împletit cu Turu.

Vacanțele noastre, a mea și a Nelei, începeau și se sfârșeau cu Turu. Făcea mama, cum făcea și deși toți ceilalți copii, cantonați în vacanțe la bunici, plecau, macar cu două săptămâni înainte, să se pregateasca de școală, noi plecam în ultimele zile. Când mai crescusem și-i reproșam mamei, zicea: ”lasă, lasă că vă puteți duce la școală cu un caiet, ca apoi să vă pot cumpara exact ce va trebuie”. Mamei i se parea o extravaganță cumparatul caietelor în exces. Atunci în ultima zi de vacanță urma tunsul scolaresc (și eu și Nela am avut parul scurt), tăiatul unghiilor, remediatul_evaluatul uniformelor (lungit, cusut tivuri, găurele). Începea căutarea guleraselor apretate, a cămășilor, a pampoanelor de prima zi, ce oricum nu-mi plăceau, iar mama nu avea timp de ”prostii”, deși era o moda atunci. Uneori alergam dupa o uniformă nouă, de nu primeam, de la o verisoara mai mare, o uniformă cado’, purtată cu multă grijă, nu ca ale noastre ce păreau că au făcut războiul . Iar florile, de întâia zi de școală, erau din trandafirul buchetar de pe marginea drumului, de pe bulevard. Le taia mama cu mare grija, le alinia, le aseza in folia mare de celofan, de ziceai ca infasa un copil. Noi plecam, târșâind mai mult buchetul, ce ajungea destul de chinuit în brațele învățătoarei sau dirigintei. Nu ne complexa deloc, roșul acela grena plin de mănunchiuri de flori trandafirii. Scăpaserăm și de corvoada … începutului. Jos cordeluța!

Ufff! Mă iau cu vorba și divaghez de la subiect…

La Turu, stația de autobuz era în dreptul curții nostre, sub caisul mare, din fața casei, în care uneori, ne faceam veacul și noi copii. Și se strangea lume puzderie, mai ales, când trebuia să se duca oamenii, în oras la Combinat sau când plecau spre el. Sau când erau sărbători sau bâlci.

Era autobuz sau rata sau ce-o fi fost, eu știam că, tot timpul e lume multă și-mi jinduia caisele.

Și intr-un amurg de ziiii, vine mamaia obosită din curte, cred că fusese în grădină, nu-mi amintesc ce făcuse, și așezată pe lada (ei de zestre) de lângă sobă începe să se vaiete, să se văicărească, răpusă de muncă: ‘‘auoleo, auoleo mor! aoleo morrrr!” Aud eu de câteva ori vaietul, mă necăjesc că suferă, și pâș pâș, în liniște, să n-o deranjez, deschid repede geamul și încep să strig cât pot eu de tare: ‘‘Săriți lumeeeeee, că moare mamaia!”.

Într-o viteză uimitoare, cu o agilitate de felină, m-a prins de sus de pe geam și mi-a pus mâna la gură, încercând să nu mă sperie: ” nu mai țipa mamaie! Uite mamaia nu moare! uite-mă!” încercând să mă convingă că-i sănătoasă. Zâmbea larg, și-mi arata mișcând mainile, picioarele, că n-o mai doare nimic.

Eu sunt nepoata ei preferată și o moștenesc întru totul. Rar mi se întâmplă să mă aplec scurt și să nu oftez sau să nu mă sperii, ca ea, de fr’o boală, fie ea și imaginară – de-un timp. Zâmbesc larg amintirii…

Și de mult timp ne aminteam întâmplarea ”uite mor, dar nu chiar”.

Sursa foto reprezentativa: arhiva personală

Sursa foto: arhiva personală

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar și a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright 2019 Ina S. – Toate drepturile rezervate”