Mamaia

Mor…Morr…

Asta mi-am amintit, gandindu-ma la mamaia. Poate-i printre cele mai amuzante amintiri despre ea.

Mamaia este mama tatei, deci bunica dinspre tata. La ea locuiam, cand eram copii, in toate vacantele noastre, la Turu.

Turu pentru mine este un loc magic. Si cum sa nu fie cand toata copilaria, adolescenta si chiar maturitatea (mai rar), s-au impletit cu Turu.

Vacantele noastre, a mea si a Nelei, incepeau si se sfarseau cu Turu. Facea mama, cum facea si desi toti ceilalti copii, cantonati in vacante la bunici, plecau, macar cu doua saptamani inainte, sa se pregateasca de scoala, noi plecam in ultimele zile. Cand mai crescusem si-i reprosam mamei, zicea: ”lasa, lasa ca va puteti duce la scoala cu un caiet, ca apoi sa va pot cumpara exact ce va trebuie”. Mamei i se parea o extravaganta cumparatul caietelor in exces. Atunci in ultima zi de vacanta urma tunsul scolaresc ( si eu si Nela am avut parul scurt), taiatul unghiilor, remediatul_evaluatul uniformelor (lungit, cusut tivuri, gaurele). Incepea cautarea guleraselor apretate, a camasilor, a pampoanelor de prima zi, ce oricum nu-mi placeau, iar mama nu avea timp de ”prostii”, desi era o moda atunci. Uneori alergam dupa o uniforma noua, de nu primeam, de la o verisoara mai mare, o uniforma cado’, purtata cu multa grija, nu ca ale noastre ce pareau ca au facut razboiul. Iar florile, de intaia zi de scoala, erau din trandafirul buchetar de pe marginea drumului, de pe bulevard. Le taia mama cu mare grija, le alinia, le aseza in folia mare de celofan, de ziceai ca infasa un copil. Noi plecam, tarsaind mai mult buchetul, ce ajungea destul de chinuit in bratele invatatoarei sau dirigintei. Nu ne complexa deloc, rosu acela grena plin de manunchiuri de flori trandafirii. Scapasem si de corvoada …inceputului. Jos cordeluta!

Ufff! Ma iau cu vorba si divaghez de la subiect…

La Turu, statia de autobuz era in dreptul curtii nostre, sub caisul mare, din fata casei, in care uneori, ne faceam veacul si noi copii. Si se strangea lume puzderie, mai ales, cand trebuia sa se duca oamenii, in oras la Combinat sau cand plecau spre el. Sau cand erau sarbatori sau balci.

Era autobuz sau rata sau ce-o fi fost, eu stiam ca, tot timpul e lume multa si-mi jinduia caisele.

Si intr-un amurg de ziiii, vine mamaia obosita din curte, cred ca fusese in gradina, nu-mi amintesc ce facuse, si asezata pe lada (ei de zestre) de langa soba incepe sa se vaiete, sa se vaicareasca, rapusa de munca: ‘‘auoleo, auoleo mor! aoleo morrrr!” Aud eu de cateva ori vaietul, ma necajesc ca sufera, si pash pash, in liniste, sa n-o deranjez, deschid repede geamul si incep sa strig cat pot eu de tare: ‘‘Sariti lumeeeeee, ca moare mamaia!”.

Intr-o viteza, cu o agilitate de felina, m-a prins de sus de pe geam si mi-a pus mana la gura, incercand sa nu ma sperie: ” nu mai tipa mamaie! Uite mamaia nu moare! uite-ma’‘ incercand sa ma convinga ca-i sanatoasa. Zambea larg, si-mi arata miscand mainile, picioarele, ca n-o mai doare nimic.

Eu sunt nepoata ei preferata si o mostenesc intru totul. Rar mi se intimpla sa ma aplec scurt si sa nu oftez sau sa nu ma sperii, ca ea, de fr’o boala, fie ea si imaginara – de-un timp. Zambesc larg amintirii…

Si de mult timp ne aminteam intamplarea ”uite mor, dar nu chiar”.

Sursa foto reprezentativa: arhiva personala

Sursa foto: arhiva personala

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar si a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “Copyright 2010-2014 – Toate drepturile rezervate”