Familionul
Si mama, ne spunea ca are ceva origini turcesti, caci numele ei de domnisoara e o raritate – Euna, iar profesorul ei de istorie era intrigat de el, atragânu-i atentia. Mama n-a fost niciodata curioasa sau o fi fost si eu nu stiu, dar măritandu-se era o ”Sivu”, așa ca avem destule ”origini” de desțelenit. La Turu, în lunca Dunarii, nimic nu parea ciudat.
Si uite cum mama frumoasa ca o tătăroaica, cu ochii mari si veselă, deschisă, plină de bunătate si dărnicie ajunse in ograda „babii”, că asa i fu’ vrerea. Tata, un copil, ce nu realiza ce i se ntimplă, se trezi legat fedeles că așa vru’ mamaia.
Si hodoronc tronc, noi. Si mama îi mai reprosa uneori tatei, mai stii cand ai vrut sa-mi dai copilul familiei…nu stiu care, o familie vecina, fara copii, care, mai in gluma, mai in serios auzindu-l cum se lamenteaza ca are a doua fata, a zis raspicat ca o vor ei. Si mama ca o closca a pitit ”odorul” sub propriile pene si s-a luat la tranta cu tot ce-i statea in cale, ca sa-l apere, vorba ceea: ”n-ai nici tu, nici împaratul,/ bani sa-mi cumpere baiatul/ pleaca-n sat, ca-i mare satul/ pleaca! pleaca! si-a plecat.” – V. Carianopol, parca. Poezia o stiu de la NEla. Ea in generala, avea o clasa model sau cum s-o fi zicand atunci si l-au avut invitat pe poet. Era o serbare cu parintii si nu-mi amintesc cum am aterizat si eu atunci, acolo si nu-mi amintesc sa fi fost si un parinte de-al nostru. Era un amestec protocolar de buchete de flori, de plecaciuni, amestecat cu puțin politic, dar multa poezie intr-o atmosfera calda. Eu sunt cu trei ani mai mare ca NEla si cu patru la ”carte”. Si NEla e raza mea de soare. A tuturor, de fapt.
În fine, două copile măricele, impresionate si impresionabile, așa am trecut prin copilarie.
Cu mamaia, pe post de zbir, în zilele de vara, când dormitam de caldura, la umbra boltei de vița de vie sau ne fațaiam de la o curte la alta, spre ceilalti bunici, când totul era dilatat in funcție de imaginația noastra, dar și cu mama pe post de zâna buna sau zâna rea, ce ba trebuia sa ne alinte, oblojeasca, ba sa ne puna la punct când greseam sau ne obrazniceam. Na!, astia erau stâlpii casei în care am crescut.

Tata nu era stâlp, mai degraba era copil mai mare, mai destept, mai revoltat, mai obraznic. El reusea chiar iritând ”stalpii”, sa faca ce voia, adica uneori sa bea, sa o necajeasca pe mama pâna la lacrimi: ‘‘bine, iar ai baut??, ” cine iooo??” ”tu, cine!”, ”mai pardon, io nu-s beat! am baut io?”, ”atunci cine?”, ”liniste, ca ma duc sa ma culc’‘, îl auzeai, încercand sa se descalte, repede tinându-se de tocul usii, ca de obicei, încercand sa scape de tirul mamei. Uneori aceasta renunța, alteori nu. Noi (mai mult eu, ca Ela era prea mica) ne faceam mici auzind dialogul. Si acum, om in toata firea, ma ascund când aud certuri sau intrebari, vorbe grele spuse tare. Mai ca ma apuca plânsul.

Si n-am terminat copilaria sa știti. Înca copilaresc.
Sursa foto reprezentativa: Pexels.com
Sursa foto arhiva personala.
Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres
Citesc cu sufletul poveştile astea ale tale şi greu mă desprind de ele! Sunt minunate!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc mult!! Ai un suflet mare, caci am multe pove din spate… 🙂 Numai bine!
ApreciazăApreciază
Minunate povesti de viata. Iti multumesc pentru faptul ca-ti impartasesti amintirile aici, cu ni
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc frumos, eu. Incerc sa nu uit si sa nu le pierd (amintirile). Numai bine! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oare, se pot uita anumite amintiri ? Eu cred ca mereu exista un colt in care sunt asezate la conservat toate trairile noastre. Si intr-un moment, un clopotel, o adiere de vant, le readuce la lumina. O zi minunata Ina !!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doamne ajuta! sa nu uit nimic, dar mai stii?… Drept e, ca incercand sa-mi reamintesc cate ceva, vin bulucite amintirile. 🙂 Multam la fel…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Coșbuc e cel cu poezia”A venit un lup din crâng”😃. Amintiri superbe,cu bunica din partea mamei am crescut și noi,nici cealaltă nu era foarte departe,dar aceea era”bunica de vacanță”.Ce frumoase copilării am avut.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multimesc mult! Copilăria e oricum o stare de spirit a extazului. Am avut copilării frumoase, ai dreptate. 🙂
ApreciazăApreciază
Ai o memorie formidabila. Si este deosebit modul cum le asterni aici.
Si iti multumesc ca ne faci partasi la aceste trairi!
Zile frumoase sa ai!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Eu multumesc iar, ca sunteti cititorii mei. Si ca apreciati… 🙂 Ma bucur ca am cu cine imparti. Numai bine!
ApreciazăApreciază
Ca povestile la gura sobei: imi merg direct la suflet!
Amintirile tale imi aduc valuri-valuri de amintiri! As vrea sa le astern, dar nu pot fi atat de „dulce” cum esti tu, si-ar parea mai mult ca o „dare de seama”. 🙂
Sper ca stii deja: citesc pe nerasuflate paginile tale cu amintiri! De-ar fi scrise intr-un jurnal pe care l-ai lasat pe masa nu l-as deschide, dar asa… savurez aceste randuri-amintiri-trairi. 🙂
Zile senine iti doresc!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc mult ca vii in ”vizita”, ca-ti si place deja imi gadila orgoliu. Cum ziceam, eu nu vreau sa scriu romane, ci scriu in joaca., de drag, de dor… Deci n-am pretentii mari. Mai am multe de povestit, deci iti trebuie rabdare cu mine. 😛
Dar te incurajez sa-ti scrii si tu amintirile.. Te provoc chiar si vedem noi cum par.
Eu la randu-mi am fost sustinuta asa ca-mi veni randu’..
Multumesc pentru toate cele scrise mai sus. Numai bine!! 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Frumoase povești depeni !
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Era des intalnit obiceiul de a da ,,de suflet” un copil pe vremea cand familiile erau foarte numeroase.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Erau vremuri grele si multi copii intr-o familie. De aceea, sa-i fie bine unui copil, macar el sa scape. 🙂 Greu de inteles, azi. Numai bine.
ApreciazăApreciază
Eu nu il pot intelege, dar nici nu cunosc acele vremuri.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am revenit ca să citesc ce mai e pe-aici. Azi ar fi fost ziua tatălui meu și sunt atât de singură încât nu am cui să-i dau pomană pentru sufletul lui. Cred că e vina mea. Și a pandemiei.
Darr… Versurile sunt ale lui Coșbuc și ardeleanca de mine le-a recunoscut. Și-uite-așa supăr lumea cu criticile mele bineintenționate. 😦
Un gând bun pentru tatăl tău și pentru mama ta. Pupici Nelei și ție.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucură nespus de mult că ai mai poposit la mine. Nimic nu mă supără, poți corecta, o sa verific și corectez duminică, cred, când o să am timp..
Altfel, Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte! pe tatăl tău. Eu zic că primesc cumva gândurile și rugile noastre, ei știu.. Pandemia asta e păcătoasă, mai bine sa stam îndepărtați, cat se poate. Nu te necăji, fii puternica și curajoasa! Te mbratisez cu drag! Mulțumesc frumos pentru toate gândurile bune, dar și pentru rânduri.🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană