Vechituri

Familionul

Si mama, ne spunea ca are ceva origini turcesti, caci numele ei de domnisoara e o raritate – Euna, iar profesorul ei de istorie era intrigat de el, atragânu-i atentia. Mama n-a fost niciodata curioasa sau o fi fost si eu nu stiu, dar măritandu-se era o ”Sivu”, așa ca avem destule ”origini” de desțelenit.  La Turu, în lunca Dunarii, nimic nu parea ciudat.

Si uite cum mama frumoasa ca o tătăroaica, cu ochii mari si veselă, deschisă, plină de bunătate si dărnicie ajunse in ograda „babii”, că asa i fu’ vrerea. Tata, un copil, ce nu realiza ce i se ntimplă, se trezi legat fedeles că așa vru’ mamaia.

Si hodoronc tronc, noi. Si mama îi mai reprosa uneori tatei, mai stii cand ai vrut sa-mi dai copilul familiei…nu stiu care, o familie vecina, fara copii, care, mai in gluma, mai in serios auzindu-l cum se lamenteaza ca are a doua fata, a zis raspicat ca o vor ei. Si mama ca o closca a pitit ”odorul” sub propriile pene si s-a luat la tranta cu tot ce-i statea in cale, ca sa-l apere, vorba ceea: ”n-ai nici tu, nici împaratul,/ bani sa-mi cumpere baiatul/ pleaca-n sat, ca-i mare satul/ pleaca! pleaca! si-a plecat.” – V. Carianopol, parca. Poezia o stiu de la NEla. Ea in generala, avea o clasa model sau cum s-o fi zicand atunci si l-au avut invitat pe poet. Era o serbare cu parintii si nu-mi amintesc cum am aterizat si eu atunci, acolo si nu-mi amintesc sa fi fost si un parinte de-al nostru. Era un amestec protocolar de buchete de flori, de plecaciuni, amestecat cu puțin politic, dar multa poezie intr-o atmosfera calda. Eu sunt cu trei ani mai mare ca NEla si cu patru la ”carte”. Si NEla e raza mea de soare. A tuturor, de fapt.

În fine, două copile măricele, impresionate si impresionabile, așa am trecut prin copilarie.

Cu mamaia, pe post de zbir, în zilele de vara, când dormitam de caldura, la umbra boltei de vița de vie sau ne fațaiam de la o curte la alta, spre ceilalti bunici, când totul era dilatat in funcție de imaginația noastra, dar și cu mama pe post de zâna buna sau zâna rea, ce ba trebuia sa ne alinte, oblojeasca, ba sa ne puna la punct când greseam sau ne obrazniceam. Na!, astia erau stâlpii casei în care am crescut.

Tata nu era stâlp, mai degraba era copil mai mare, mai destept, mai revoltat, mai obraznic. El reusea chiar iritând ”stalpii”, sa faca ce voia, adica uneori sa bea, sa o necajeasca pe mama pâna la lacrimi: ‘‘bine, iar ai baut??, ” cine iooo??” ”tu, cine!”, ”mai pardon, io nu-s beat! am baut io?”, ”atunci cine?”, ”liniste, ca ma duc sa ma culc’‘, îl auzeai, încercand sa se descalte, repede tinându-se de tocul usii, ca de obicei, încercand sa scape de tirul mamei. Uneori aceasta renunța, alteori nu. Noi (mai mult eu, ca Ela era prea mica) ne faceam mici auzind dialogul. Si acum, om in toata firea, ma ascund când aud certuri sau intrebari, vorbe grele spuse tare. Mai ca ma apuca plânsul.

Si n-am terminat copilaria sa știti.  Înca copilaresc.

Sursa foto reprezentativa: Pexels.com

Sursa foto arhiva personala.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres