Tata..

Mi-e drag tata și mi-e și dor.

Azi îl gândesc și vreau să vă povestesc mici „steluțe” cu și despre tata din copilarie.

Îmi amintesc cu drag de cartofii pregătiți de tata. Și nu știu de ce ăsta-i primul lucru ce-mi vine în minte acum.. (de foame??!, cine știe.. 🙄) Se întâmpla doar dacă mama nu era acasă și noi rămâneam singure cu el. Făcea cea mai bună mâncare de cartofi. Avea un alt gust decât a mamei, punea foi de dafin sau alte condimente, altă stare, alt suflet. (Nu vi s-a întâmplat să recunoașteți bucătarul după gust?? 😁) Din când în când ne făcea și cartofi prăjiți tăiați pai. Ceva uniform și perfect. Mă întreb acum dacă nu se juca cu noi.

Nu exista primăvară – Paște, să nu roșim împreună, ouă cu model de pătrunjel, spre exasperarea mamei. Nu era vorba doar de dezastrul din bucătărie, ci mai ales de atacul la ciorapii ei de mătase. Era destul greu să găsești acei ciorapi atunci. Scufundam oul în vopsea, numai după ce-i punea câteva frunze de verdeață și apoi îl lega fedeleș într-un ciorap de damă transparent. Ce bucurie! Ce culori! Ce pictori!

Și tot în primăvară ne făcea tata și numai el, flori de salcâm prăjite. Noi, copii, eu și Nela le culegeam, tata le dădea prin compozitia de clătite și le așeza în tigaie până deveneau crocante. Și clătitele ni le învârtea cu foc în tigaia buclucașă. Erau subțiri și rotunde și zburau in aer ca și colosul fustelor fetelor în vânt. Ce desfătare, ce dezmăț! Nu trebuia să vezi atunci bucătăria. Ai fi zis că a nins și nu numai.

Ne pupa în fiecare dimineață, după ce se dădea cu spuma de ras. Era o oferta deschisa: Cine mai vrea să mă pupe?? Erau zâmbete și râsete, chirăituri și din când în când cineva fugea și se ferea de albul înflorit pe fața tatii.

Ne ajuta la lecții. Ceva mate și fizică, întotdeauna. Câteodată venea pilit acasă sau bine_dispus ar spune tata. Nu era greu să știi că nu se puteau rezolva problemele. Dimpotriva, parcă se înmulțeau. Căci mama îl trezea cu noaptea în cap, în zori de zi: Hai că nu se duce fata la școală așa, cu lecțiile nefăcute. Șiiui, amețit, cărăuiiii, obosit, șifonat îi făcea lui Nela problemele grele de mate.

Tot Nelei, care nu era prea îndemânatică la „Lucru manual” i-a terminat de cusut tata, un mileu cu muște, căci trebuia predat în ziua urmatoare. Era o tombolă cu obiecte la școală, nu se putea să nu participi. Mama era la serviciu, iar tata a fost salvatorul. Știa tata cu acul. Învățase în tinerețe să coase un nasture sau o șosetă. Era așa haios cu acul în mână că ai fi zis că înainte să le coase (muștele) le prindea și le înțepa cu acul. Zâmbesc larg!

Ne făcea cu cremă încălțările, tuturor și acestea așteptau cuminți la ușă, dimineața, parcă erau dresate. Uneori mai și bocănea tata să ne repare niște tocuri, niste plachiuri. Era tot o joacă. Ne explica, ne lipeam cu pernandez sau cum s-o numi (precis greșesc), împrăștiam cuișoarele, pierdeam perechea pantofului.

Eii, dar cum să nu ne sărbătorim. Îmi amintesc că primea de ziua sa, de la noi, piticuțele și mama, un șorț de bucătărie cu tot cu soluție de spălat vase (o raritate, atunci – precis o aprecia 😁) și o sticlă de șampanie, de fapt era un vin spumant. Indiferent de motivul sarbatoririi era multă veselie.

De lăsatul secului ne pregătea ”surprizele” fiecărui an: ne punea monezi în mălai și trebuia să le găsim, să le prindem cu limba. Era o farfurie și noi amândouă disperate dupa bănuți. Să ne fi văzut când respiram mălai sau când tușeam. Și ne mai lega de coada unei mături alviță, pe o sfoară. Parcă era o undiță și noi peștișorii. Se plătea cu trei lei mușcătura (și ce mari erauuuu). Reușeam doar să ne mozolim de dulce pe față. Amuzamentul și râsetele și veselia generalizată era la ea acasă.

Și Sărbătorile de iarna erau nemaipomenite. Îl vedeam pe tata punând bradul în uscătorie, un molid. În preajma ajunului îl lua în casă, îl cioplea cu o bardă și îl înțepenea în piciorul de brad. Semeț se înalța în tavan și noi ne învârteam în jurul lui. Și mama participa. Plimbam un glob din mână în mână și dădeam sugestii de agățare. Luminițele și beteala încheiau „îmbrăcarea” bradului. Ce fericire când se aprindeau luminițele chiar pe fețele noastre (e un fel de-a spune, noi eram cu nasul în ele și culmea, ne plăcea). Am fi stat și noi în brad așa drag ne era.

Și câte alte amintiri nu-s. Dar s-a făcut târziu și nu mai am spor. Pe altădată! 🙂

Despre tata mai puteți citi și aici, de mai aveți răbdare și stare, în articolele mai vechi, în Vechituri/ sau în Gelu și îl mai puteți vedea aici în Gelu (poze cu zimți).

Sursa foto și reprezentativă: arhiva personală

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar și a fotografiilor.

Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa totală este interzisă fără acordul meu expres.“Copyright © 2019 – 2020 Ina S. – Toate drepturile rezervate”

Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol si avizarea mea în mail.