Vechituri

Familionul

Și mama, ne spunea printre altele, când mai crescuserăm, că are ceva origini turcești, căci numele ei de domnișoară e o raritate – Euna, iar profesorul ei de istorie era intrigat de el, atrăgându-i atenția. Mama n-a fost niciodată curioasă sau o fi fost și eu nu știu, dar măritandu-se era o ”Sivu”, așa ca avem destule ”origini” de desțelenit.  La Turu, în lunca Dunarii, nimic nu părea ciudat.

Și uite cum mama frumoasă ca o tătăroaica, cu ochii mari si veselă, deschisă, plină de bunătate și dărnicie ajunse în ograda „babii”, că așa i fu’ vrerea. Tata – un copil mare, ce nu realiza ce i se ‘ntâmplă, se trezi legat fedeleș că așa vru’ mamaia.

Și hodoronc tronc, noi copii. Și mama îi mai reproșa calmă, uneori tatei, ‘mai știi cand ai vrut să-mi dai copilul familiei…‘ (nu știu care – o familie vecină, fără copii), care, mai în glumă, mai în serios auzindu-l cum se lamentează că are a doua fată, a zis răspicat că o vor ei. Și mama ca o cloșca a pitit ”odorul” sub propriile pene și s-a luat la trântă cu tot ce-i stătea în cale, ca să-l apere, vorba ceea: ”n-ai nici tu, nici împaratul,/ bani să-mi cumpere băiatul/ pleacă-n sat, că-i mare satul/ pleacă! pleacă! și-a plecat.” – V. Carianopol, parcă. (Poezia o stiu de la NEla. Ea în generală, avea o clasa model sau cum s-o fi zicând atunci și l-au avut invitat pe poet. Era o serbare cu părinții și nu-mi amintesc cum am aterizat și eu atunci, acolo și nu-mi amintesc să fi fost și un părinte de-al nostru. Era un amestec protocolar de buchete de flori, de plecăciuni, amestecat cu puțin politic, dar multă poezie într-o atmosferă caldă.) Eu sunt cu trei ani mai mare ca NEla și cu patru la ”carte”. Și NEla e raza mea de soare. A tuturor, de fapt.

În fine, două copile măricele, impresionate și impresionabile, așa am trecut prin copilărie.

Cu mamaia, pe post de zbir, în zilele de vară, când dormitam de căldură, la umbra boltei de vița de vie sau ne fațaiam de la o curte la alta, spre ceilalti bunici. Totul era dilatat în funcție de imaginația noastră atunci. Peste toate însă era și mama pe post de zână bună sau zâna rea, cum trebuia: ba să ne alinte, oblojească, ba să ne pună la punct când greșeam sau ne obrăzniceam. Na!, ăștia erau stâlpii casei în care am crescut.

Tata nu era stâlp, mai degrabă era copil mai mare, mai deștept, mai revoltat, mai obraznic. El reușea chiar iritând ”stâlpii”, să facă ce voia, adică uneori să bea, să o necăjească pe mama pâna la lacrimi: ‘‘bine, iar ai baut??, ” cine iooo??” ”tu, cine!”, ”mai pardon, io nu-s beat! am băut io?”, ”atunci cine?”, ”liniște, că mă duc să mă culc’‘, îl auzeai, încercând să se descalțe, repede ținându-se de tocul usii, ca de obicei, încercând să scape de tirul mamei. Uneori aceasta renunța, alteori nu. Noi (mai mult eu, că NEla era prea mică) ne faceam mici auzind dialogul. Și acum, om în toată firea, mă ascund când aud certuri sau intrebari, vorbe grele spuse tare. Mai că ma apucă plânsul.

Și n-am terminat copilaria să știti.  Încă copilaresc!

Sursa foto reprezentativă: Pexels.com

Sursa foto arhiva personală.

Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuala și este interzisă preluarea integrală sau parțială a textelor, dar si a fotografiilor.

Tot conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa parțială sau totală este interzisă fără acordul meu expres.
 “©Copyright 2019-2021 – Toate drepturile rezervate”