Pâș, pâș, am aruncat un ochi în lumea aceea nouă, cum se uită un copil, dupa o ușă: jumătate ascuns după ea, jumătate dorind să vadă, să nteleaga, să se joace, să atingă…
Căminul era un examen nou, de adaptabilitate, de suportabilitate, maturizare… Acesta era complet diferit de camera mea sau de spațiul meu de acas’. Era megaloman, ca spațiu, o puzderie de mici suflețele, ca și mine îl populau, avea un aer de școală – spital – cazarmă, mult formal în jur, mai nimic personalizat, nimic din căldura unui cămin casnic. Mă întreb retoric, dacă nu ne voiau la nivel de uniforme. Aici erau reguli, erau colegi mai mici sau mai mari, erau ore de masă sau ore de șmotru… Îmi părea un geam îngust cu vedere spre o altă lume. Întotdeauna era cineva în spatele tău, nu exista nici umbră de spatiu personal. Poate doar pătura trasă-n cap îți putea creea iluzia unei mici intimități.
Amintirile acelei perioade curg ca un pârâu cu apă limpede, susurând și trăgându-se una pe alta afară.
ZaNfica (o colega de cămin și de școală, cu care am legat o prietenie, chiar) și caietul de geografie sunt amintiri pregnante. ZaNfica stăruie în amintiri cu discoteca ei, de duminică, de la țara ei – a bunicului ei, undeva prin Prahova. Cu zilele de luni, când se întorcea, în pripă, direct în banca de școală și fredona încă cântecele englezești auzite la discoteca de sat, ce de-abia le mai întâlneai altundeva, ici colo. Televiziunea de stat era „moartă”, numai două ore de program și maxim un serial capitalist pe săptămână: ”Dallas”, cu avidul și răul JR, altfel era muzică numai ostășească, patriotică sau lingușitoare. Și așa venea ZaNfica ca o boare proaspătă cu ”say I love you / but I lied” sau cine știe ce alte versuri…
Caietul de geografie era ”piatra de încercare” a liceului. Era de o mie de file, îl aveai în toți anii de liceu și avea reguli stricte de scriere, schematizare a lectiilor, era cu săgeți și enumerări colorate, în funcție de importanță. Dacă ți se întâmpla să-ți dispară caietul în camin (și s-a întâmplat) erai distrus. Trebuia să refaci un caiet întreg. O nota la geografie era pe caiet. Una în lucrare și aia era. O profesoară dură și hotărâtă să ne pedepsească, și doar pentru că, la ușa laboratorului, în pauză, ne mai împingeam, râdeam sau stăteam răzleți și nu în rând și în ordinea alfabetică, cum intram acolo.
Pedagoga, doamna Mărgeanu și borcanele noastre de la ghena, urmatoarea amintire ce stă cuminte la rând. Descoperisem noi, ca niște fete istețe ce eram, că se aruncau la ghena destule de borcane murdare (ale pachetelor de acas’ cu gemurile sau zacustile mamelor noastre). Nu erau aruncate, erau puse lângă topogan. Noi le luam, le spălam fain frumos, adunam două trei plase de cârpă și țuști cu ele la Asiana, complexul din apropiere. Tristețea mare era că luam o grămadă de alimente: salamuri, brânzeturi, biscuiți, gemuri, murături, muștar, dar nu aveam și bani de pâine, căci era un raion cu o caserie separată. Mâncam fără pâine, na! Sau poate cu câte un rest de pâine de la cantină, deși nici pe acela nu aveam voie să-l aducem în cămin, dar se mai rătăcea în câte un buzunar de sarafan. Perioada liceului îmi sugerează veșnica înfometare. Aș fi mâncat și lemne uscate, deși eram o aschimodie.
Asiana, dragostea mea, însemna și cofetaria, cu cele mai bune choise a la crème sau amandine mâncate. Aici ne dădeam ultimi bănuți primiți de acasă. Ne îndulceam și ce fericire.. Era în față, cofetaria, lângă o tutungerie ce mirosea foarte bine. Tutungeria o regăsesc destul de greu în amintiri. Acolo, la cofetarie ne hlizeam și la băieți, acolo noi ne domnișoream. Nu știu a descrie cuvântul. Deveneam, puțin, copile mai mari: comandam în funcție de preferințe, primeam, plăteam. Ocupam o masă, chicoteam, priveam pe sub gene în jur, chestii complet nevinovate.
Cantina era, iar un element central al vieții noastre de căminiști. Cartela de masă era printre primele lucruri reținute la început de liceu, alături de vizita medicală. Nu te cazai până nu plateai cartela de masă, care la vremea aceea avea un preț substanțial – o mie cinci sute lei – era cam un salariu mic. Se știau orele de masă, trebuia să facem coada la cantină, unde puteai radiografia persoanele din jur, având timp de ars. Vedeam cu o curiozitate de nestăpânit: ordine, tupeu, fețe noi, bucătărese ce nu îndestulau (la fel) farfuriile, șiruri de mese, ocupate sau nu. Meniurile noastre preferate erau pârjoalele moldovenesti cu piure, ciorba de fasole și crema de zahăr ars. Era perioada în care ne doream multă pâinee. Deși era raționalizată, pe cartelă, iar la cantină o pâine se taia în șapte, noi ne doream codrul acela de subzistență.. Cantina nu era atractivă doar prin utilitatea ei primară, uneori se organizau acolo și discoteci, ale întregului liceu. Era un eveniment. Brusc aveam revelația faptului că sunt o mică femeie. Din când în când mă bântuia aceasta bănuială.
În generală, am trăit experiența primelor tocuri – ale unor cisme, destul de comuniste, negre cu o blană crem și puțin ciocate, dar și o căciulă neagră de blana de iepure, primită de la unchiul I. – ce fusese înRusia (o primisem cado’ cu niște vederi de la Ermitaj. Greu să mă hotarasc ce-mi place mai mult din ce primisem). Ele mă îndreptaseră spre ideea de mică femeie, cu cochetarii pe măsură. Dar acum creșteam, da?
În liceu, discotecile mă răvășeau nițel. Altfel, eram un animăluț ce socializa, dar își pastra sălbăticia. Niciodată nu m-am simțit singură sau nesigură, cu mine. Dar discoteca însemna o lume nițel agitată, cu alte preocupări, nu învățătura. Totusi învățam în schimb și nu din cărți, să mă machiez de la Luza sau Viana. Învățam să pun preț pe calitate și nu altfel. Învățam, trăind în cămin, că poți împrumuta și oferi. Învățam, la vârsta aceea, că poți ORICE.
.
.
Am mai scris, pe tema: Liceul din Poetilor (1).
Sursa foto: Pexels.com
Toate articolele publicate pe acest site sunt proprietate intelectuală și este interzisă preluarea integrală a textelor, dar și a fotografiilor.
Conținutul încărcat pe acest site este original, iar reproducerea sa totală este interzisă fără acordul meu expres. “Copyright © 2019 – 2021 Ina S. – Toate drepturile rezervate”
Acest site/ (aceste articole) este/ (sunt) protejat(e) de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 200 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol și avizarea mea în mail.
Ești un adevărat tezaur de amintiri fascinante, ca și de fotografii de pe vremuri, Ina! Toate au un ecou în amintirile noastre, ne răscolesc trăiri pe care le-am poleit frumos, să nu ne rănească vreuna. Aș zice că amândoi am făcut armata la școală, dacă putem numi așa viața din internat. Al nostru era la țară, în mijlocul naturii, iar porțile îi erau zăvorâte până în vacanțe, dacă venea cineva să ne ia. Mulțumiri pentru emoțiile împărtășite! 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc eu, Petru! Da sunt amintiri din cămin. Am trăit vremurile acelea cu bune și rele, dar fiind copii am trecut cu bine. Știu cum e sa fii închis, trona un lacăt pe ușă de fier, cat toate zilele. 🙂
O zi buna!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Multa forta de evocare in aceste cuvinte! Singurul camin in care am stat a fost cel studentesc. Bine, am stat si intr-un internat de liceeni, dar ca studenti majori noi aveam alt statut si alte libertati, plus ca in anul 2000 s-au mai schimbat lucrurile. Partea asta cu lipsa painii mi-o amintesc din perioada de dinainte de Revolutie, paine tare si putina. Poate de aceea in ziua de azi mananc prea multa paine. 😀 Sau doar fiindca imi place, dar incerc sa nu exagerez.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc mult, Ana! Și mie îmi place pâinea și acum. Am o slăbiciune, chiar, pentru pâinea caldă. Pot fi reminiscențe din copilăria din cămin. O zi buna! 😘❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Evoci trairi pe care nu le-am experimentat, si le citesc cu oarecare strangere de inima, pentru ca stiu din povestitele altora cum putea fi, uneori, viata la internat in vremea „ratiei de alimente”. Pe de alta parte, se simte bucuria adolescentei si, cred, amintirile frumoase „ies la suprafata” de fiecare data, alungand (si estompand in oarecare masura) amintirile mai putin frumoase.
E foarte fain ca impartasesti „bucatele” din trecutul pe care unii il cunosc numai din auzite (sau nu-l cunosc deloc, ca si cum daca ei n-au trait ceva acel ceva nu exista).
Zile senine iti doresc, cu drag! ❤️ Pupici! 😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu am rămas cu răutăți privind înapoi. Te maturizează căminul, dar nu ai cum sa nu treci și prin greutati. Mai am povesti, căci fiecare amintire se poate întinde pe care-o pagina. Sunt atâtea de spus despre situații, vremuri, colegi, profesori. Mulțumesc mult, Diana! O zi buna! 😘❤️
ApreciazăApreciază
Minunat ne-ai purtat într-o lume ce pare atât de departe deşi ne e tuturor în suflet.
Am râvnit la cămin, să ştii. În facultate am gustat puţin doar puţin din asta cu „la comun” deşi nu se compară cu căminul. am stat în chirie, cu alte şi apoi alţi colegi 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc frumos, Potecuță! E o altă viață la cămin. Totuși căminul de studenție, când ești mai mare, când ești mai liber, nu se compara cu cel de liceu. Mai ales din clasele mai mici. Oricum perioada liceului, pentru mine, a fost o bucățică luminoasă și mi-e tare draga. O zi buna! 😘❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asiana mi-a reamintit de o altă cofetărie, soră de-a acesteia, prin urmare 😉 unde mergeam împreună cu o prietenă și… Doamne, ce prăjituri bune păpam noi acolo! 😀 Corso se numea surioara din Brăila (orașul meu natal) a Asianei tale…🤗❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Daaa! Ce prăjituri..mmm. Ce înghețată! Ce brifcor! Rad. Chiar aveau și sper sa mai aibă (sa se mai bucure și alții) un laborator foarte bun. Chiar erau surori cofetăriile daca mâncai cu aceeași plăcere prăjiturile. Mulțumesc Cri! 😘❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cri, Iti stiu Corso-ul, noi mergeam cand ieseam de la film, era si cinematograf pe acolo. Tu imi deschizi amintiri din adolescenta descrisa in romanul meu ECHIPAJUL…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce norocoase sunteți! Aveți aceleași amintiri. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce amintiri frumoase! Mi-au trezit un zâmbet și mi-au adus aminte de anii de liceu în care începeam să-mi descopăr propriile pasiuni de pe această lume!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos! Toți descopeream lumea atunci. Și un zambet nostalgic avem amintindu-ne. 🙂 O zi buna!
ApreciazăApreciază
O, căminul/ internatul liceului, câte amintiri ai reuşit să aduci la lumină! Cu siguranță alte vremuri!
Frumoase amintiri!🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt doar câteva. Am atâtea amintiri vii de atunci. 🙂 Ce vremuri! Totul era mai calm, mai liniștit, noi mai copilăroși și mai puțin pretențioși.
Mulțumesc frumos, Aura! 😘❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ha, ha! Faza cu borcanele (și sticlele goale, la noi) mi-a amintit de activitatea similară, doar că fiind mai mari noi le schimbam pe lichioruri și coniac pentru chefurile din cămin. Să nu fim prinse de profesorul responsabil de cămin (căci aveam și așa ceva) o parte din ce cumpăram la schimb cu ambalajele de sticlă o donam studentei de serviciu la poartă, care avea obligaţia să ne anunţe prin codul nostru secret, bătutul în teava coloriferelor într-un anumit ritm. Instantaneu încuiam ușa, stingeam luminile, opream muzica pentru a crea impresia că dormim. Nimeni nu se atingea noaptea de ușile în spatele cărora era liniște. După ce primeam mesajul că „intrusul” a părăsit căminul, continuam distracția. 😃
De mâncarea de la cantină nu ne puteam plânge. Uneori „mâncam la dublu”, adică două pe o cartelă. Pe cealaltă o vindeam și împărțeam banii.
Multe nebunii am mai făcut, chiar a fost o perioadă faină.😃
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu-i, nu existau chefuri. Eram mici, pitici. Abia aveam curaj să privim în ochi pedagogul. Dar cartela dubla a fost, după ce-am mai crescut. 😁
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Noi era adulte, iar profesorul era „om cumsecade”, dar tot riscam o exmatriculare din cămin, dacă ne-ar fi prins.
Era destul de periculos ce făceam, dar ne plăceau provocările. Nici nu m-am gândit ce ar fi zis părinții mei dacă se întâmpla asta, dar nu m-am gândit pentru că eram convinsă că nu se va întâmpla. Și nu s-a întâmplat.😃
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Exact. Provocator. Ce bine comunicam prin țevile caloriferelor. Noi mai lăsăm și biletele la călcător. Ce amintiri. 😁
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cuvântul pedagogă l-am auzit la mama mea, eu n-am apucat timpurile acelea, probabil sunt mai mică. Așa frumos ai povestit, Ina dragă… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos! Da, erau cei care aveau grijă de noi în cămin pedagogii. Va voi povesti și despre ei. Dacă ți-a plăcut e foarte bine, Florina. Te îmbrățișez cu drag! ❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Toate-s pitorești, dar caietul ăla de geografie m-a răvășit total, nici nu vreau să-mi imaginez ce revoltă interioară aș fi trăit! Nici n-am mai auzit pîn-acum de asemenea grosime de caiet :)))
ApreciazăApreciază